Motivul visului în literatura română

               
Visul constituie o cale de a codifica idealurile şi imaginea lumii individuale,  aspiraţiile secrete. Visul este un mijloc de transcendere şi un reflex al morţii, e amorţire, e începutul decesului şi visul propriu-zis, e activitatea duhului. Gaussen a spus-o foarte bine: „Visul e simbol al aventurii individuale, atât de adânc înrădăcinată în intimitatea conştiinţei şi care iese de sub controlul propriului ei creator, el apare drept expresia cea mai falnică a fiinţei noastre. Cel puţin două ore pe noapte trăim în această lume onirică a simbolurilor. Ce izvor nesecat pentru cunoaşterea noastră şi a umanităţii ar deveni ele, dacă am putea întotdeauna să ni le amintim şi să le interpretăm". „Interpretarea visurilor, a spus Freud, este calea regală pentru a ajunge la cunoaşterea sufletului”. Visul este cel mai bun agent de informare privind starea psihică a celui ce visează. El oferă omului, printr-un simbol viu, printr-un tablou, printr-o imagine situaţia sa existenţială prezentă: este pentru cel ce visează o imagine a eului. Visul reliefează contrastul dintre real şi ideal, ca o unică evadare din realitate. „Toţi visăm, spune Hildegard. Aşa începe... Ca într-un vis"

La Alecsandri, visul lunii hipnotizează : „ Visează luna-n ceruri!., sub visul cel de lună/ Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună" („Legenda rândunicăi”). Pentru romantici, visul reprezintă o aventură totală şi tainică, o proiecţie a dorinţelor nemărturisite. „Visul are o densitate existenţială chiar mai mare decât a veghei, spune Roger Caillois, în universul lui fantastic romanticul îşi poate regăsi şinele." „Vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi” decretează M. Eminescu în poemul „împărat şi proletar”. în poezia „Vis”, poetul transpune o viziune stranie asupra lumii de dincolo; în domnul de pe „insula în farmec* în- tîlneşte un chip ca-n somn, acoperit cu vălul morţii; după ce îi vede faţa, îşi dă seama că era chiar el; această întîlnire cu sine în spaţiul morţii îl urmăreşte mult timp după aceea. Motivul visului oracular figurează în poemul „Povestea magului călător în stele”; tînărul prinţ are un vis prevestitor, află că orice om are un înger păzitor şi o stea, în afară de el, care este ocrotit de îngerul Morţii. Sub îndrumarea Somnului, personajul străbate spaţii siderale pentru a ajunge la trăirea destinală sugerată de vis. Această. imposibilitate de a fiinţa sau de a muri este similară visului romantic. în nuvela „Sărmanul î)ionis” de M. Eminescu, operă structurată pe conceptul de lume ca vis, identificăm motivul prin ideea materializată în versuri: „Lumea-i visul sufletului nostru”. Dan duce un dialog cu tatăl său, al cărui chip iese din tablou, ceea ce îi aduce o alunecare extatică în vis. Călugărul Dan trăieşte în vis o prefigurare a vieţii sale ca Dionis. Aici visul şi realitatea se amestecă într-un mozaic de forme. Pentru Dionis, visul este un nou tărîm al libertăţii şi semnificaţiilor. Dar visul e şi o formă de cunoaştere, el stă- pîneşte lumea cu fantezia şi cu întregul curcubeu al posibilului. Contextul simbolic al evaziunii onirice din nuvelă este stagnarea boreală de o stranietate impresionantă: se configurează un spaţiu interior (odaia) şi exterior (cîmpia) al morţii prin „îngheţ” - stagnarea spirituală a celor din jur. La marii romantici universali, visul este singura posibilitate de a comunica cu o iubire trecută sau dorită. In operele acestora, apare visul erotic, visul-coşmar, visul paradiziac, visul ca stare de farmec. în poeziile eminesciene, motivul prezintă o nostalgie a fiinţei: „Şi eu trec de-a lung de maluriJ Parcâ-ascult şi parcă-aştept/ Ea din trestii sa răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept**; este reverie sau aspiraţie „Vom visa un vis ferice/ Îngînane-vor cu-n cxnt singuratice izvoareJ Blinda batere de vînt** („Lacul”). Dorita clipă de dragoste este imaginată ca o modalitate de încadrare în armonia cosmică. Şi în textul „Dorinţa” visul e starea prin care perechea accede la eternitatea universului. Adormirea conştiinţei comune (mereu dureroase, fiindcă e oglinda imperfecţiunii), graţie purităţii depline a sufletelor contopite, reface edenul, perechea putînd să dispară sub ploaia galben-aurie a florilor de tei, eliberată nu numai de timp, dar şi de spaţiu. „ Visul ferice** permite o magică trecere spre o altă lume, senină şi netulburată. In poemul „Luceafărul”, visul în care cei doi se întîlnesc e starea de graţie a romanticilor, prin care realitatea, transfigurată, devine ideală. Esenţa pură a feminităţii se dezvăluie în somnul adolescentin prin care copila aparţine încă paradisului; chemarea adresată fetei vine dintr-o conştiinţă încă nedesprinsă de lumina altei lumi, a cărei absenţă fata o resimte dureros („Şi viaţa-mi lumineazăFata rămîne fidelă lumii onirice, visul fiind unica punte dintre dorinţă şi împlinire. Ea trăieşte „în casă şi în gînd**t într-o lume interioară, care trebuie să stea sub semnul luminii. Motivul este atestat în prima secvenţă a „Scrisorii III” de M. Eminescu. Un sultan vede în vis cum luna se coboară în chip de fecioară şi îi propune o însoţire simbolică: Las-să leg a mea viaţă de a

ta ... în braţu-mi vinoj Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...”

în balada populară „Monastirea Argeşului”, visul prevestitor al lui Manole (se făcea că „o şoaptă de sus” îi cerea să pună la temelia bisericii pe cea dintîi soţie sau soră care va veni a doua zi în zori „Aducînd bucate/ La soţ ori la frate”) poartă semnificaţia unei porunci cereşti, aduce, în evoluţia conflictului, remediul eşecului, impunînd condiţia zidirii în temelii a unei fiinţe omeneşti. Manole construieşte sub impresia unui vis destinai.

Visul prin care Vitoria din romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu, capătă convingerea că Nichifor Lipan este mort este construit prin simboluri mitice: ea visează că Lipan trece călare o apă, în apusul soarelui.

Pentru Mircea JEliade, Visul reprezintă o tehnică de evadare. Legătură între fiinţa terestră şi cea astrală, visul presupune zbor, plutire, desprindere de realitatea înlănţuitoare. Dorina (din romanul „Şarpele”) află cum să evite blestemul prin intermediul unui vis. Scriitorul afirmă: „Intrarea în moarte aşa începe, ca într-un vi$n („La ţigănci”). Motivul visului în nuvela „La ţigănci” de M. Eliade este un mod de prefigurare a viitorului.

Descrierea unor vise în cadrul operei literare reprezintă şi un mod de psihanaliză a personajului. în nuvela „In vreme de război” de I. L. Caragiale, scriitorul ilustrează starea obsesională

a hangiului prin descrierea amănunţită a halucinaţiilor. Stavrache continuă să viseze venirea fratelui care îl întrebă stereotip: „Gîndeai c-am murit, neică?” în romanul „Enigma Otiliei”, G. Călinescu ilustrează teama de moarte a personajului Costache Giurgiuveanu prin vise. Visa că vrea să fugă, dar e ţinut în noroaie. Visa că hoţii îi leagă picioarele cu o frînghie, că pică de sus cu capul în jos. Mai des visa gîndaci mulţi, mari şi negri. Romancierul psihanalizează aprehensiunile personajului, punînd în legătură sentimentul morţii cu cel al avariţiei.

în „Zbor frînt” de V. Beşleagă, ostaşul, printr-un tablou visat, îşi proiectează acţiunile dorite: „în dimineaţa aceea am visat că s-a mîntuit războiul (bucurie, mare bucurie), eu mă întorc acasă în satul meu..., o văd pe mama în prag, în- tinzînd mîinile spre mine, şi eu mă repâd la dînsa...”