ESEU - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

ESEU - Ion, de Liviu Rebreanu

Apãrut în anul 1920, romanul "Ion" al lui Liviu Rebreanu se integreazã perioadei interbelice şi reprezintã o etapã de trecere de la tradiţie la modernitate. Prezintã un spaţiu rural, dar nu în mod idilizat, conform tradiţiei sãmãnãtoriste, ci dintr-o perspectivã realistã .

Având o acţiune complicatã, desfãşuratã pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi diverse, ce antreneazã un numãr mare de personaje, opera literarã "Ion" aparţine speciei literare romanul.

"Ion" este un roman obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii ( la persoana a III-a) şi al relaţiei narator – personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi omniprezent, dirijeazã evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit). Viziunea realist – obiectivã se realizeazã prin : tematica socialã, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea trãiesc, tehnica detaliului semnificativ, aspectul veridic, caracterul monografic şi anticalofilismul ( împotriva scrisului frumos ).

În scrierea cãrţii, autorul a pornit de la o scenã realã, şi anume un ţãran care sãruta pãmântul "ca pe o ibovnicã". Alte douã nuclee ar fi nuvelele "Ruşinea", în care este vorba de o fatã bogatã ce iubea un ţãran sãrac şi "Zestrea", scrisã în urma unei discuţii cu un flãcãu, Ion Pop al Glanetaşului, care "simţea o dragoste pentru pãmânt  aproape bolnãvicioasã". Toate acestea se îmbinã într-o ficţiune unicã, printr-un lung proces de creaţie ( martie 1913 – iulie 1920) ce vizeazã şi aspecte ale vieţii satului transilvãnean.

Titlul este dat  de numele personajului principal, Ion. Acesta este însã un nume generic, specific pentru ţãranul român , cu pasiunile şi ambiţiile sale, a cãrui drama este redatã în paginile acestei cãrţi.

Tema romanului  o reprezintã lupta unui ţãran sãrac pentru a obţine pãmânt şi consecinţele actelor sale. Putem observa, de asemenea , cã şi tema iubirii este prezentã, prin conturarea evoluţiei protagonistului ȋntre "glasul pãmântului" şi "glasul iubirii", cele douã forţe  care se ȋnfruntã ȋn sufletul sãu.

Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, "corp sferoid", se reflectã artistic în structura circularã a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizeazã prin descrierea drumului care intrã şi iese din satul Pripas. Personificat cu ajutorul verbelor ("se desprinde", "aleargã”, "urcã", "înainteazã"),drumul are semnificaţia simbolicã a destinului unor oameni . Asemenea ramei unui tablou, el separã viaţa realã a cititorului de viaţa ficţionalã a personajelor din roman.

Descrierea iniţialã a drumului, supusã convenţiei veridicitãţii prin detaliile toponimice (Cişmeaua – Mortului, Râpele – Dracului, Pripas, Jidoviţa), introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice (drumul, crucea, casele) , etnografice (hora, nunta, naşterea, moartea, sfinţirea hramului bisericii) şi sociale. Descrierea caselor ilustreazã, prin aspect şi aşezare, condiţia socialã a locuitorilor şi anticipeazã rolul unor personaje (Herdelea, Glanetaşu) în desfãşurarea narativã. Crucea strâmbã de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginitã, anticipeazã tragismul destinelor.

Descrierea finalã închide simetric romanul şi face mai accesibilã semnificaţia simbolicã a drumului prin metafora şoselei – viaţa : "Drumul trece prin Jidoviţa , pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmã se pierde în şoseaua cea mare şi fãrã început …" .

Simetria se pãstreazã şi la nivelul planurilor acţiunii . Prin tehnica planurilor paralele este prezentatã viaţa ţãrãnimii şi a intelectualitãţii rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeazã prin alternanţã, iar succesiunea secvenţelor narative este redatã prin înlãnţuire (respectarea cronologiei faptelor). Coerenţa  lor se realizeazã printr-o tehnicã a contrapunctului ( prezentarea aceleiaşi teme ȋn planuri diferite). Astfel, nunţii ţãrãneşti, a lui Ion cu Ana, ȋi corespunde nunta intelectualilor , a lui George Pintea cu fiica mai mare a ȋnvãţãtorului , Laura Herdelea; conflictului dintre Ion şi Vasile Baciu pentru pãmânt ȋi corespunde conflictul dintre preotul Belciug şi ȋnvãţãtorul Zaharia Herdelea; petrecerii de la hora desfãşuratã ȋn curtea vãduvei lui Maxim Oprea ȋi corespunde balul anual din Armadia.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea  iniţialã are, pe lângã rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolicã şi de anticipare. Naraţiunea obiectivã îşi realizeazã funcţia de reprezentare a realitãţii prin absenţa mãrcilor subiectivitãţii, prin "stilul cenuşiu" (Tudor Vianu), iar dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epicã.

Romanul este alcãtuit din douã pãrţi: "Glasul pãmântului" şi "Glasul iubirii". Titlurile celor 13 capitole ( numãr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un "Început" şi un "Sfârşit":"Începutul", "Zvârcolirea", "Iubirea", "Noaptea", "Ruşinea", "Nunta" (prima parte); "Vasile", "Copilul", "Sãrutarea", "Ştreangul", "Blestemul", "George", "Sfârşitul"(partea a doua).

            Acţiunea romanului începe într-o zi de duminicã, în care locuitorii satului Pripas se aflã la horã. În expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferã veridicitate romanului realist.

            În centrul adunãrii este grupul jucãtorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o paginã etnograficã memorabilia prin portul popular, paşii specifici şi vigoarea dansului. Cercul horei , centru al lumii satului , este o descãtuşare dionisiacã de energii.

            Aşezarea privitorilor reflectã relaţiile sociale. Cele douã grupuri ale bãrbaţilor (“bocotanii’ şi “sãrãntocii”)  respectã stratificarea economicã. În satul tradiţional, lipsa pãmântului (averea) este echivalentã cu lipsa demnitãţii umane.

            Rolul horei în viaţa comunitãţii sãteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. Hotãrârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogatã la joc, deşi o place pe Florica cea sãracã, marcheazã începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu , tatãl Anei, de la cârciumã la horã, şi confruntarea verbalã cu Ion, pe care îl numeşte “hoţ” şi “tâlhar” , pentru cã “sãrãntocul” umblã sã-i ia fata promisã altui ţãran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horã, în faţa satului, va stârni dorinţa de rãzbunare a flãcãului, care la rândul sãu îl va face de ruşinea satului, lãsând-o pe Ana însãrcinatã , forţându-l astfel sã le accepte nunta.

            Desfãşurarea acţiunii prezintã lupta eroului pentru pãmânt. Dupã nuntã, Vasile Baciu refuzã sã-i dea Anei zestrea promisã. Bãtutã şi terorizatã, când de Ion, când de tatã, Ana se sinucide, ca unicã salvare din haosul care devenise viaţa ei.La scurt timp, moare şi copilul ei şi al lui Ion, Petrişor.                 

            Punctul culminant este previzibil. Ion începe sã se întâlneascã, pe ascuns, cu Florica, devenitã soţia lui George Bulbuc. Surprins de acesta în gospodãria  lui , Ion este omorât cu sapa.

Deznodãmântul rezolvã conflictele. George este arestat, Florica rãmâne singurã, iar averea lui Ion revine bisericii.

Ion este personajul principal al romanului , unul complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingãşie şi brutalitate, insistenţã şi cinism. Iniţial dotat cu o serie de calitãţi , în goana sa pãtimaşã dupã avere, se dezumanizeazã treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului ardelean.

Cele douã femei, conturate antitetic şi complementar, Ana şi Florica , reprezintã cele douã obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obţine, se confruntã, în plan individual – concret, cu Vasile Baciu şi cu George Bulbuc, iar în plan general – simbolic, cu pãmântul – stihie, respectiv cu comunitatea ca instanţã moralã.

Naratorul obiectiv îşi lasã personajele sã-şi dezvãluie trãsãturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectã). Fiind omniscient şi omniprezent, naratorul realizeazã portretul sau biografia personajelor (caracterizare directã).

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu în romanul Ion se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, înscriindu-se în modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil (împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, reliefează crezul prozatorului că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

În opinia mea, "Ion" este un roman care impresioneazã atât prin structura narativã, cât şi prin construcţia personajului eponim. Consider cã Ion este un rezultat al instinctelor lãuntrice, mereu dominat de dorinţa de a stãpâni şi de a urca pe scara socialã. Astfel, Liviu Rebreanu se evidenţiazã prin construirea unei personalitãţi complexe , cu un impact major asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române.

În concluzie, "Ion" de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, deoarece are ca trãsãturi : specificul relaţiei narator – personaj, obiectivitatea naratorului omniscient care întreţine “iluzia realitãţii” (viziunea realistã), utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, atitudinea detaşatã în descriere şi verosimilul întâmplãrilor.

ESEU - Moara cu noroc, de Ioan Slavici

                 Ioan Slavici aparţine epocii marilor clasici , alãturi de M. Eminescu, Ion Creangã şi  I.L.Caragiale. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt: “Moara cu noroc”, “Gura satului”,“Comoara”, “Popa Tanda”, “Budulea Taichii”, "Pãdureanca”etc.

                 Nuvela este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni medii, cu o acţiune riguroasã, organizatã pe un singur fir narativ, la care participã puţine personaje, individualizând personajul principal.

                 “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologicã de factură realistă, publicată în 1881, în volumul “Novele din popor”, inspiratã din realitãţile satului transilvãnean din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Se încadrează esteticii realiste prin: temă, atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii (dorinţa de înavuţire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea personajelor, personaje tipice (cârciumarul) în situaţii tipice, obiectivitatea perspectivei narative,  tehnica detaliului semnificativ şi interesul pentru analiza psihologică.

                  Fiind o nuvelă psihologică, în ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral – psihologic. Personajul principal, Ghiţă, trăieşte un puternic conflict interior, oscilând între două dorinţe puternice, dar contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi, pe de o altă parte. În conştiinţa sa, acest conflict duce la pierderea încrederii în sine, care, în plan exterior, afectează grav relaţiile sale de familie. De asemenea, conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.

                  Tema textului poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei sale un trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăît de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde pe rând încrederea în sine și în familie.

                  Titlul ales este ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce  destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.

                   Construcţia subiectului,  pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc la hanul Moara  cu noroc aflat într-o zonă a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o  răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de  două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşte)  creează impresia de veridicitate.

                 Perspectiva narativã este obiectivã, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de cãtre un narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã de vocea bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în cuvintele căreia se ascunde vocea auctorială, iar intenția moralizatoare este astfel pusă sub masca obiectivității. Bãtrâna este simbolul omului cu experienţã de viaţã, cunoscătoare a legilor nescrise ale lumii satului, pãstrate din generaţie în generaţie și  care intervine în momente esenţiale, trãgând anumite concluzii.

                 În incipitul nuvelei, Ghiță este surprins într-un dialog cu soacra sa, sfătuindu-se cu privire la oportunitatea de a lua în arendă o cârciumă numită Moara cu noroc.Bătrâna rosteşte o replicã ce anticipeazã oarecum acţiunea nuvelei şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceasta asociază Sărăcia cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de nefericire.

                 Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele din finalul nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate în incipit: “ (…) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Cei doi soți au murit în condiții dramatice, Ana ucisă de Ghiță, iar Ghiță ucis de Răuț, din ordinul lui Lică. Cârciuma de la Moara cu noroc a ars, întreaga agoniseală, câștigată atât prin muncă, cât și prin mijloace necinstite, se risipește. Destinul nu iartă, cum nu iartă nici moralistul Slavici. Se salvează doar cei inocenți, copiii celor doi și bâtrâna.

                 Nuvela capătă astfel o construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată.

                 Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. În expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac, dar onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe statutul social şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O vreme afacerile merg bine.

                 Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor, constituie intriga nuvelei pentru că declanşează în sufletul lui Ghiţă conflictul interior şi tulbură echilibrul familiei sale.

                 Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul de înstrăinare a cârciumarului faţă de familia sa, căci, dornic de a se îmbogăţi, se îndepărtează treptat de Ana şi devine complicele lui Lică în diverse nelegiuri, primind de la acesta bani obţinuţi din crime şi jafuri. Mustrările de conştiinţă alternează cu momentele de sinceritate în care îi cere iertare soţiei. Cârciumarul se aliază cu Pintea, jandarmul, fost hoţ şi tovarăş de-al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău, dar nu joacă cinstit, deoarece doreşte să-şi păstreze banii obţinuţi din afaceri necurate.

                 Punctul culminant prezintă dezumanizarea lui Ghiţă care îşi aruncă nevasta în braţele lui Lică, încercând să-l atragă într-o capcană. Dezgustată de laşitatea soţului ei, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când Ghiţă îşi dă seama de acest lucru, o ucide, iar apoi este şi el ucis din ordinul lui Lică.

                 Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică, mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică se sinucide.

                 Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copii, nuvela având astfel un caracter moralizator.

                 Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţialã are pe lângã rolul de descriere spaţialã şi funcţia de anticipare . Dialogul contribuie la caracterizarea indirectã a personajelor. Monologul interior, de facturã tradiţionalã, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologicã a personajului principal.

                 În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.

                  Personajul principal, Ghiţă, este unul complex, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. La început, el este un om energic, bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare.

                  Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient de pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine temător, suspicios, ezitant şi îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de precauţie (îşi ia câini, pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă este constituită din conflictul interior care este trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu membrii familiei. Este brutal cu Ana şi copiii, este violent, ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi pare chiar rău că are familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un mijloc de caracterizare (autocaracterizarea) este monologul interior care transcrie gândurile şi frământările personajului. Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate lui Lică.

                  Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un „om de nădejde”. Treptat, însă el se trezeşte complicele lui în diferite fărădelegi, jurând strâmb pentru acesta la proces. În ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă remuşcări, semn că nu şi-a pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa vieţii sale morale este distrusă treptat, se simte înstrăinat de toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la han. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate.

                  Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are loc când, orbit de furie şi de dorinţă de răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o în braţele lui Lică şi în cele din urmă o ucide. La rândul său, el este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.

                 Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl sancţionează pe protagonist pentru patimile sale exagerate, care l-au adus la cea mai joasă treaptă a degradării morale.

                 Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. Lică este caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică este porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare este arătat orgoliul de stăpân al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că acesta este „om rău şi primejdios”.

                  Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”. Lică marchează nefast destinul celor care intră în contact cu el, iar sfârşitul lui cumplit este pe măsura propriilor fapte.

                 Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţã, mama a doi copii şi împãrtãşeşte acelaşi destin tragic, pentru cã încalcã virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţã de soţul ei, pe care îl înşalã cu Licã.

                 Portretul fizic, realizat direct de cãtre narator, simbolizeazã fondul sãu moral în care tandreţea, duioşia şi cãldura sufleteascã ar fi putut da echilibru cãminului ei: "Ana era tânãrã şi frumoasã [...] fragedã şi subţiricã [...], sprintenã şi mlãdioasã."

                 Având un fond etic sãnãtos, ea simte cã Licã "e om rãu şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de familie, ea trãieşte un sentiment de vinovãţie cã n-a ştiut sã-i fie mereu alãturi şi sã-1 ajute în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Licã în afacerile necinstite.

                 Veselã şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai îngrijoratã de întâmplãrile de la han şi de starea soţului ei. Simţindu-se tot mai înstrãinatã de Ghiţã, "Ana cea blândã şi delicatã", cum este caracterizatã direct, alunecã rapid spre prãpastia pãcatului, trãdându-şi bãrbatul pe care ajunsese sã-1 dispreţuiascã pentru slãbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le mãrturiseşte Sãmãdãului: "Tu eşti om, Licã, iar Ghiţã nu e decât muiere îmbracatã în haine bãrbãteşti, ba chiar mai rãu decât aşa."

                 Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiatã de soţul ei, cãruia-i strigã cu disperare: "Nu vreau sã mor, Ghiţã!". Când Licã se aplecã asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcã mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii lui", adunând în gestul ei ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de rãzbunare şi patima neostoita pentru Licã, regretul înfiorãtor pentru propriile-i pãcate, conştiinţa vinovãţiei şi în acelaşi timp a nevinovãţiei" (Pompiliu Marcea).

                 Bun cunoscãtor al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurãtor cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional cu greşelile sãvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfaptuiserã la cârciuma Moara cu noroc.

                 Stilul nuvelei este sobru, concis , fãrã podoabe.

                 Limbajul naratorului si al personajelor valorificã aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este sustinut prin zicale şi provorbe populare sau prin replicile-sentinţã rostite de bãtrânã la începutul şi sfârşitul nuvelei.

                 În opinia mea, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se constituie ca o pildã pentru aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o societate degradatã moral de puterea banului.

                 Textul lui Ioan Slavici se încadreazã nuvelei psihologice de tip realist prin conturarea, în detaliu, a conflictului interior al personajului, prin tehnicile folosite spre a transpune transformãrile moral – comportamentale ale acestuia într-un context aparţinând realitãţii contemporane autorului.

ESEU - Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

Ion Creangã aparţine epocii marilor clasici, alãturi de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici. Opera lui cuprinde: un roman autobiografic (“Amintiri din copilãrie”), nuvele (“Moş Nechifor Coţcariul”.), poveşti (“Soacra cu trei nurori”), povestiri (“Moş Ion Roatã”) şi basme (“Povestea lui Harap-Alb”). 
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în 1877, în revista “Convorbiri literare” şi apoi reprodus în ziarul “ Timpul”, în mai multe numere successive.
 Basmul este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni ample, cu numeroase personaje, purtãtoare ale unor valori simbolice (binele şi rãul), cu o acţiune care implicã fabulosul şi care se finalizeazã cu triumful forţelor binelui. 
Basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ: acţiunea începe printr-un echilibru iniţial, care ulterior se destramã, urmând sã fie refãcut prin parcurgerea unor probe; dupã recuperarea acestui echilibru are loc rãsplata eroului, iar în final nunta. De asemenea ,se observã elemente comune între cele douã tipuri de basm precum: timpul mitic, etern, spaţiul vag conturat, personajele întruchipeazã tipologii (eroul, ajutoarele, donatorii şi falsul erou), formulele specifice pentru incipit, mijloc şi final şi motive specifice: împãratul fãrã urmaşi, superioritatea mezinului, cãlãtoria, supunerea prin vicleşug, obiectele magice, probele, cãsãtoria. Aceste elemente preluate din basmul popular sunt reorganizate conform viziunii artistice a autorului. Astfel, caracteristicile specifice basmului cult sunt existenţa unui autor cunoscut (Ion Creangã), este transmis pe cale scrisã ( revista “Convorbiri literare”), iar la nivel structural şi stilistic conţine elemente de originalitate. 
 În acest basm, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc. Harap - Alb, protagonistul basmului, este o creaţie originală prin asocierea a două modele: antieroul şi eroul canonic al basmelor. El are o autenticitate umană, dar nu se încadrează în tipologia voinicului din poveste. În opinia lui G. Călinescu, este un personaj real şi nu fabulous pentru că nu are nicio calitate supranaturală. Mai mult, criticul îl aseamănă cu un flăcău de la ţară, un ins slab în faţa deciziilor. Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleştean are această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventuri, slăbiciuni, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. El e creatorul unei «comedii umane» .Realismul basmului este completat de o gamă simbolică imposibil de imaginat într-o naraţiune populară, de unde Creangă preia, totusi, simbolul podului sau al pădurii – “labirint”. Trecând podul, fiul de crai face, de fapt, trecerea de la copilărie spre maturitate, către împlinirea destinului său de împărat. Acesta este momentul în care copilul iese din spaţiul protector al familiei şi începe o existenţă proprie, fundamentată pe decizii personale. Pădurea – “labirint” este, în imaginarul colectiv, un spaţiu al morţii şi al regenerării. Chiar şi personajul negativ adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la logica firescului. Inteligenţa vicleană, înzestrată cu o mare fortă de persuasiune (convingere), îi dictează orice gest. Înfăţişarea de om însemnat este una de împrumut, fiind vorba aici de cunoscuta tehnică deghizării spiritului luciferic în fiinţa umană. El este un personaj instrument, un rău necesar. 
Tema basmului este lupta dintre bine şi rãu. Aceastã confruntare determinã maturizarea eroului care parcurge un drum iniţiatic, simbolizat prin cãlãtoria sa. Protagonistul este supus la situaţii limitã care odatã depãşite îl fac mai înţelept şi contribuie la evoluţia sa spiritualã. 
Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl pãcãleşte pe fiul Craiului sã intre în fântânã. Naiv şi lipsit de experienţã, acesta îşi schimbã statutul din nepot al împãratului Verde, în acela de slugã a Spânului. Numele lui este un oximoron deoarece “harap” înseamnã “negru, rob”, iar albul exprimã puritatea, nobleţea. Substantivul “povestea” atestã apartenenţa la genul epic, îmbinarea realului cu fabulosul şi anunţã caracterul de bildungsroman al operei. 
Naraţiunea la persoana a III-a este realizatã de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Spre deosebire de basmul popular,unde predomină naraţiunea , basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic).Dialogul are o dublă funcţie : susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele. 
In basm sunt prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială, „Amu cică era odată”, şi formula finală, „Şi veselia a ţinut ani întregi, şi acum mai ţine încă.”, sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane -„Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg ...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul.
 Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desăvârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împăratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii. 
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împărat.. Formula narativă finală , „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”, anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
  Incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care stârnesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”. 
Subiectul basmului îl constituie parcurgerea drumului maturizării de către erou, ceea ce presupune un lanţ de acţiuni convenţionale: o situaţie iniţială de echilibru – expoziţiunea; un eveniment care dereglează echilibrul iniţial – intriga; apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea probelor – desfăşurarea acţiunii; refacerea echilibrului – punctul culminant şi răsplata eroului – deznodământul. 
Situaţia iniţială , expozitiunea, prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde- Împărat are trei fete. Factorul perturbator, intriga, este scrisoarea primitã de la Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii, cel mai vrednic, să-i urmeze la tron. 
Desfăşurarea acţiunii începe atunci când craiul hotărăşte să testeze curajul fiilor săi, întâmpinându-i la pod deghizat în urs. Mezinul, sfãtuit de Sfânta Duminicã, şi ajutat de calul cu puteri supranaturale, depãşeşte aceastã probã. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea – labirint. Traversarea acesteia este o probă prin care eroul şi-ar putea dovedi maturitatea, însă Harap-Alb se rătăceşte, ceea ce semnifică că mai are multe de învăţat. Având nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Naiv încă, Harap-Alb coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână simbolizează moartea eroului din care va renaşte cu o altă identitate. Schimbarea identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai pentru a deveni, la ieşire, Harap-Alb, rob al Spânului. 
Ajunşi la curte împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu nestemate şi a fetei Împăratului Roş. Harap-Alb trece aceste probe, având acum iniţiativa actelor sale, cu ajutorul prietenilor ( Sfânta Duminicã, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi a obiectelor magice. 
La curtea Impăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale. Alte trei probe se leagă doar de fată: păzirea nocturnă şi prinderea fetei, transformată în pasăre şi ghicitul fetei. 
În cãlãtoria spre curtea lui Verde – Împãrat, flãcãul se îndrãgosteşte de fata frumoasã şi n-ar vrea sã o ducã Spânului, fiind pentru prima data tentat sã îşi încalce cuvântul dat. La împãrãţie sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împãratului Roş îl respinge pe Spân şi dezvãluie celor de faţã taina cã Harap – Alb este adevãratul nepot al Împãratului Verde , episodul constituind punctual culminant. Dat în vileag, Spânul se repede “ ca un câine turbat” şi reteazã capul lui Harap – Alb, dar fata îl înconjoarã cu “trei smicele de mãr dulce”, îl stropeşte cu apã vie şi îl trezeşte la viaţã ca dupã un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucã pe Spân şi “mi ţi-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pãmânt şi moare. 
Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, iar eroul este recompensat prin căsătoria cu fata iubită şi primirea împărăţiei. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. 
Eroul şi ajutoarele sale reprezintă forţele binelui, iar Spânul şi Roşu-Împărat, forţele răului, din a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui. Din punctul de vedere al relaţiei cu eroul, unele personaje sunt asociate lui, ajutând-ul: Sfânta Duminică, calul, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, iar altele sunt antagonice: Spânul şi Împărâtul Roş, toate personajele fiind simbolice. 
Harap-Alb este personajul principal, cel iniţiat. El nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale: bunătate, milostenie, generozitate, prietenie, curaj, necesare unui împărat.). 
La început, Harap-Alb, aşa cum reiese din caracterizarea directă realizată de către narator, este înfăţişat ca un tânăr fiu de crai, cel mai mic dintre fraţi, naiv şi novice: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca ...”, „Fiul craiului, boboc în felul său ...”. În urma parcurgerii drumului iniţiatic presărat cu diverse probe menite să verifice atât calităţile fizice cât şi cele morale ale eroului, Harap-Alb devine un om matur, capabil să conducă o împărăţie. Caracterizarea indirectă a personajului reiese din faptele lui, atitudinea sa, limbajul său şi relaţia cu celelalte personaje. Astfel, el apare ca un tânăr milostiv, curajos, care îşi asumă consecinţele greşelilor, responsabil, prietenos şi comunicativ. 
Spânul este personajul antagonist şi reprezintă întruchiparea răului, dar are şi rolul iniţiatorului, fiind astfel „un rău necesar”: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată ...”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să fie încheiată. 
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş este rău şi viclean. Sfânta Duminică este înţeleaptă. 
Arta narativă se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Ion Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui Gerilă: „O dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc). 
 Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt: expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante („feciori de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”). 
 În opinia mea, viziunea lui Ion Creangã, bazatã, în linii mari, pe cea a autorului popular, evidenţiazã triumful binelui, ca principiu, împotriva rãului şi nevoia unui parcurs iniţiatic în vederea maturizãrii. Mai mult, viziunea asupra raportului bine/ rãu marcheazã raportul ficţiune / realitate, deoarece în planul realitãţii binele nu triumfã întotdeauna. 
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult prin reflectarea viziunii despre viata si lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului si individualizarea personajelor, prin umorul si specificul limbajului. El cutiva idealul de dreptate, de adevar si bine , valori esentiale in lumea traditionala a satului romanesc.

ESEU - Maitreyi, de Mircea Eliade

Romanul Maitreyi , de Micea Eliade, a apărut în anul 1933 și face parte din opera de tinerețe a autorului. Acest roman interbelic este unul modern, subiectiv, de analiză psihologică, al experienței, dar și un roman exotic. Se încadrează modernismului prin autenticitate dată de narațiunea la persoana I, jurnalul scriitorului, elementele de autobiografie, inserarea de scrisori, dar și prin caracterul exotic al romanului dat de prezentarea unor aspecte care țin de cultura indiană (viață , mentalitate, religie etc.) 

Tema romanului este iubirea inițiatică, imposibilă. Doi tineri, Allan și Maitreyi, un european și o indiancă trăiesc o tulburătoare experiență de dragoste, care nu se împlinește din cauze diverse (mentalitate, religie, istorie etc.), dar care le marchează existența prin modul în care cele două ființe se împlinesc, suferă și-și asumă sentimentul. 

TITLUL este reprezentat de numele personajului principal feminin, Maitreyi, și accentuează atracția spre exotism a moderniștilor. 

PERSPECTIVA NARATIVĂ este subiectivă, naratorul este și personaj, iar evenimentele sunt relatate la persoana I. Noutatea construcției discursului narativ constă în dubla perspectivă pe care naratorul-personaj o are asupra evenimentelor: în timpul desfășurării acestora și după desfășurarea lor. Pe măsură ce scrie romanul, Am șovăit atât în fața acestui caiet,viziunea lui Allan asupra evenimentelor trecute se schimbă. Neconcordanța dintre întâmplările relatate în jurnal și rememorarea acestora, în romanul pe care îl scrie, conferă evenimentelor caracter subiectiv. Romanul este structurat în cincisprezece capitole, în care sunt inserate pagini de jurnal, cu notaţii despre cele mai importante sentimente şi trăiri ale personajului principal. Există trei niveluri ale scriiturii: primul nivel cuprinde însemnările zilnice ale lui Allan, consemnate în timpul şederii sale în casa lui Sen, tatăl fetei; al doilea nivel conţine comentarii adăugate între paranteze, ulterioare producerii faptelor, care au scopul de a clarifica anumite aspecte notate în jurnal; al treilea nivel este o confesiune a personajului- narator, care, în timp ce scrie, retrăiește, de fapt, povestea de iubire, analizând lucid sensul evoluției poveștii și semnificațiile acesteia. 

Romanul prezintă un CONFLICT EXTERIOR între două civilizații și mentalități, cea europeană și cea asiatică. În sufletul lui Allan se petrece un puternic CONFLICT INTERIOR , între trăirea intensă a iubirii și luciditatea autoanalizei. 

ACȚIUNEA este organizată în jurul cuplului Allan – Maitreyi și este plasată în India, iar jurnalul personajului menționează și un reper temporal, începutul poveștii de iubire: aceasta s-a întâmplat în 1929. Europeanul Allan vine în India pentru a munci, dar se îmbolnăvește de malarie și se mută în casa superiorului său, inginerul Narendra Sen. Această împrejurare este o bună ocazie  pentru tânăr de a observa îndeaproape lumea indiană și începe să țină un jurnal. Familia lui Sen este una tipic indiană, unde tradiția este legea supremă. Allan observă că în familie, bărbatul este un stăpân autoritar: cele doua fiice, Maitreyi și Chabu, precum și soția lui, îl respectă și îl ascultă cu o supunere oarbă. Maitreyi, fiica de 16 ani a lui Narendra Sen, îi captează atenția lui Allan, și va deveni cea care îi va arăta acestuia dragostea adevărată, dar și cultura indiană. Când o vede pentru prima dată, tânărul nu este impresionat, ba dimpotrivă, adolescenta i se pare urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrante, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin , ca un fruct trecut în copt.Treptat însă, Maitreyi devine pentru erou un univers, căci el vrea să descopere tot ce era sigilat și fascinant în viața ei. Cu floarea roșie pe care i-o oferă tânărului, Maitreyi declanșează jocul seducției. Din acest moment, se urmărește evoluția sentimentului de iubire. Allan îi declară Maitreyiei iubirea. Aceasta, înainte de a i se dărui, oficiază o logodnă simbolică și îi dăruiește un inel lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene – din fier și aur – cu doi șerpi încolăciții, unul întunecat și altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt femninitatea. Tânărul, derutat de atitudinea îngăduitoare a familiei Sen, este gata s-o ceară în căsătorie pe Maitreyi, dar ea îi atrage atenția că un asemenea mariaj nu poate fi acceptat de părinți. Sen află despre iubirea tainică a celor doi, îl alungă din casă pe Allan și îi interzice orice legătură cu familia și Maitreyi, iar pe aceasta o tratează cu dispreț și chiar o bate. După un timp , Allan se întâlneste la Singapore cu J., nepotul doamnei Sen, care îi povestește de încercarea disperată și inutilă pe care o făcuse Maitreyi, se dăruise vânzătorului de fructe pentru a fi alungată de acasă. Acesta este confuz și în încercarea de a descifra adevărul despre Maitreyi, găsește o scrisoare a acesteia. La vechile întrebări fără răspuns se adaugă altele, sporind tot mai mult misterul, finalul romanului fiind unul deschis: Dacă aș fi citit scrisorile aduse de Khokha … Poate plănuise ceva. Sunt foarte turbure, acum, foarte turbure. Și vreau totuși să scriu aici tot, tot. Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei.

 Construcția personajelor este realizată în manieră modernă. Allan este personajul principal al romanului și reprezintă tipul intelectualului lucid și analitic, venit în India în interes de serviciu și cu dorința de a avansa din punct de vedere profesional. Romanul debutează cu starea de incertitudine a personajului masculin, Allan, un englez de 24de ani: "Am șovăit atâta în fața acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisa când am întâlnit-o pe Maitreyi". Autorul, Mircea Eliade, în ipostaza personajului european, Allan, readuce adesea în subiectul romanului jurnalul, care devine un pretext literar și o modalitate de confesiune și rememorare: "Totuși n-am scris nimic in jurnalul meu, și astăzi, când caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poata evoca pe Maitreyi, nu gasesc nimic. E ciudat cât de incapabil sunt să prind evenimentele esențiale, să ghicesc oamenii care schimba mai tarziu firul vietii mele". Allan este un personaj analitic, caută explicații, întoarce pe toate fețele stările prin care trece, fapt ce argumentează trăsătura de autenticitate a romanului.Tulburările si frământările permanente ilustreaza firea dilematica a eroului care nu poate întelege atitudinea ingineruiui Sen, care îl tratează ca pe un membru al familiei. Căldura cu care este primit în casa acestuia și onoarea cu care este tratat de către toți ai casei par să încurajeze până la complicitate apropierea dintre cei doi tineri, prin crearea de ocazii prielnice de apropiere, de exemplu, lectiile de franceză –bengaleza care au loc in camera lui Allan, și nu in biblioteca.Mentalitatea de european a lui Allan îl face să interpreteze atitudinea lor ocrotitoare ca pe un imbold spre mariaj, când - în fond - ei îl adoptasera altfel, spiritual, dar fără să treacă totuși granițele impuse de religia lor, dovadă fiind respingerea totală a dorintei lui Allan de a trece la hinduism, din partea lui Narendra Sen. 

 Maitreyi este personajul eponim al romanului și este considerată cel mai exotic personaj feminin din literatura română. Ca statut social, protagonista este o adolescentă de 16 ani, care aparține une familii bogate, bengaleze. Părinții ei îi oferă o educație superioară, concretizată în faptul că are informații culturale impresionante, scrie poezii și eseuri și ține conferințe despre frumos. Portretul fizic este conturat printr-o tehnică a detaliului gradat, în mod direct, de către naratorul-personaj. Se evidențiază, astfel, trăsăturile fizice (culoarea pielii,părul, buzele cărnoase etc.), elementele vestimentare specifice unei femei din India și gesturile sale copilărești sau de seducție. În ceea ce privește trăsăturile morale ale fetei, este dificil de fixat o trăsătură dominată a ei,deoarece elementul care îi definește personalitatea este misterul.Deși este adolescentă, Maitreyi se remarcă printr-o sălbatică senzualitate și printr-o inteligență neobișnuită pentru vârsta ei: este poetă și ține conferințe pe teme filozofice. Cuplul Allan – Maitreyi ilustrează mitul iubirii imposibile. Spre deosebire de alte cupluri celebre din literatura universală, aici doar femeia își asumă dimensiunea tragică, în timp ce bărbatul eternizează iubirea în poveste. 

 În concluzie , Maitreyi este unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română., în care trăirea iubirii este o experiență definitorie a existenței. 

POEZIA INTERBELICĂ

- Schița unei lecții introductive-

PERIOADA INTERBELICĂ : 1918 – 1939 

Primul Război Mondial (1914 - 1918)

Al Doilea Război Mondial (1939 – 1945 )

CURENTE CULTURALE / LITERARE în perioada interbelică : MODERNISMUL și TRADIȚIONALISMUL

IPOSTAZE ALE MODERNISMULUI ROMÂNESC:

• SIMBOLISMUL ( faza incipientă a modernismului)

Simbolismul este punctul de plecare al tuturor manifestărilor moderniste: „poezia modernă rezultă din simbolism”. (Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei)

 Poezia simbolistă este arborele din care îşi trage seva poezia modernă: „din trunchiul extraordinar al simbolismului au răsărit mai multe mlădiţe decât au putut visa vreodată întemeietorii săi revoluţionari, iar coroana acestui copac e de fapt cerul cu miraculoase şi infinite nuanţe ale poeziei moderne europene”. (Felix Aderca)

imbolismul este „prologul modernismului poetic românesc” (Mircea Scarlat)

• EXPRESIONISMUL
• ERMETISMUL
• DADAISMUL etc.

POEZII REPREZENTATIVE pentru această perioadă:

Plumb, George Bacovia ( volumul Plumb, 1916)   -   SIMBOLISM

România se pregătea să intre în Primul Război Mondial, volumul nu a fost receptat în epocă la momentul publicării.

Testament, Tudor Arghezi( volumul Cuvinte potrivite, 1927) - MODERNISM ECLECTIC (amestecul ideologiei tradiționaliste cu cea modernistă) 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga( volumul Poemele luminii, 1919)        - MODERNISM EXPRESIONIST

 Riga Crypto și lapona Enigel, Ion Barbu ( volumul Joc secund, 1930)      – MODERNISM 

SAU

Din ceas, dedus …, Ion Barbu( volumul Joc secund, 1930) - MODERNISM ERMETIC (limbaj încifrat)
Aci sosi pe vremuri …, Ion Pillat (volumul Pe Argeș în sus, 1923)- TRADIȚIONALISM

e