Ioan
Slavici aparţine epocii marilor
clasici , alãturi de M. Eminescu, Ion Creangã şi I.L.Caragiale. Cele mai reprezentative nuvele
ale sale sunt: “Moara cu noroc”, “Gura satului”,“Comoara”, “Popa Tanda”, “Budulea
Taichii”, "Pãdureanca”etc.
Nuvela este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni
medii, cu o acţiune riguroasã, organizatã pe un singur fir narativ, la care
participã puţine personaje, individualizând personajul principal.
“Moara
cu noroc” este o nuvelă psihologicã
de factură realistă, publicată în 1881,
în volumul “Novele din popor”,
inspiratã din realitãţile satului transilvãnean din a doua jumãtate a secolului
al XIX-lea. Se încadrează esteticii realiste prin: temă, atitudinea critică
faţă de aspecte ale societăţii (dorinţa de înavuţire), veridicitatea
întâmplărilor, verosimilitatea personajelor, personaje tipice (cârciumarul) în
situaţii tipice, obiectivitatea perspectivei narative, tehnica detaliului semnificativ şi interesul
pentru analiza psihologică.
Fiind o
nuvelă psihologică, în ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral –
psihologic. Personajul principal, Ghiţă, trăieşte un puternic conflict interior, oscilând
între două dorinţe puternice, dar contradictorii: dorinţa de a rămâne om
cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi, pe de o altă parte. În
conştiinţa sa, acest conflict duce la pierderea încrederii în sine, care, în
plan exterior, afectează grav relaţiile sale de familie. De asemenea,
conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin confruntarea dintre
cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
Tema
textului poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și
schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura
familiei sale un trai îndestulat. Din perspectivă
moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a avea
bani. Din perspectivă psihologică,
nuvela prezintă conflictul interior trăît de Ghiță, care, dornic de
prosperitate economică, își pierde pe rând încrederea în sine și în familie.
Titlul
ales este ironic, mutarea la Moara cu
noroc aduce destrămarea familiei lui
Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate
spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc la hanul
Moara cu noroc aflat într-o zonă
a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o
răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind
delimitată de două repere temporale, cu
valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşte) creează
impresia de veridicitate.
Perspectiva narativã este obiectivã,
naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de cãtre un narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã de vocea bãtrânei, soacra lui
Ghiţã, în cuvintele căreia se ascunde vocea auctorială, iar intenția
moralizatoare este astfel pusă sub masca obiectivității. Bãtrâna este simbolul
omului cu experienţã de viaţã, cunoscătoare a legilor nescrise ale lumii
satului, pãstrate din generaţie în generaţie și
care intervine în momente esenţiale, trãgând anumite concluzii.
În
incipitul nuvelei, Ghiță este
surprins într-un dialog cu soacra sa, sfătuindu-se cu privire la oportunitatea
de a lua în arendă o cârciumă numită Moara cu noroc.Bătrâna rosteşte o replicã
ce anticipeazã oarecum acţiunea nuvelei şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceasta
asociază Sărăcia cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de
nefericire.
Acelaşi
personaj rosteşte şi cuvintele din
finalul nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a
temerilor exprimate în incipit: “ (…)
simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Cei doi soți au
murit în condiții dramatice, Ana ucisă de Ghiță, iar Ghiță ucis de Răuț, din
ordinul lui Lică. Cârciuma de la Moara cu noroc a ars, întreaga agoniseală,
câștigată atât prin muncă, cât și prin mijloace necinstite, se risipește.
Destinul nu iartă, cum nu iartă nici moralistul Slavici. Se salvează doar cei
inocenți, copiii celor doi și bâtrâna.
Nuvela
capătă astfel o construcţie
circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în
final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată.
Alcătuită
din 17 capitole, nuvela are un
subiect concentrat. În expoziţiune,
Ghiţă, cizmar sărac, dar onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe statutul
social şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O vreme afacerile merg
bine.
Apariţia
lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor, constituie intriga nuvelei pentru că declanşează în sufletul lui Ghiţă
conflictul interior şi tulbură echilibrul familiei sale.
Desfăşurarea acţiunii ilustrează
procesul de înstrăinare a cârciumarului faţă de familia sa, căci, dornic de a
se îmbogăţi, se îndepărtează treptat de Ana şi devine complicele lui Lică în
diverse nelegiuri, primind de la acesta bani obţinuţi din crime şi jafuri.
Mustrările de conştiinţă alternează cu momentele de sinceritate în care îi cere
iertare soţiei. Cârciumarul se aliază cu Pintea, jandarmul, fost hoţ şi tovarăş
de-al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău, dar nu joacă cinstit,
deoarece doreşte să-şi păstreze banii obţinuţi din afaceri necurate.
Punctul culminant prezintă
dezumanizarea lui Ghiţă care îşi aruncă nevasta în braţele lui Lică, încercând
să-l atragă într-o capcană. Dezgustată de laşitatea soţului ei, Ana i se
dăruieşte lui Lică. Când Ghiţă îşi dă seama de acest lucru, o ucide, iar apoi
este şi el ucis din ordinul lui Lică.
Deznodământul este tragic. Un
incendiu provocat de oamenii lui Lică, mistuie cârciuma de la Moara cu noroc.
Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică se sinucide.
Singurele
personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copii, nuvela având astfel un
caracter moralizator.
Modurile de expunere îndeplinesc o
serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţialã are pe lângã
rolul de descriere spaţialã şi funcţia de anticipare . Dialogul contribuie la
caracterizarea indirectã a personajelor. Monologul interior, de facturã
tradiţionalã, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt
principalele mijloace de investigare psihologicã a personajului principal.
În
nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Personajul principal, Ghiţă, este unul complex, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. La început, el este un om energic,
bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei pe care
încearcă să o conducă spre bunăstare.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc
tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Acesta, cu
toate că este conştient de pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate
sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine
temător, suspicios, ezitant şi îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia
măsuri de precauţie (îşi ia câini, pistoale şi o slugă). Caracterizarea
indirectă este constituită din conflictul interior care este trădat de gesturi,
gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu membrii familiei. Este brutal cu
Ana şi copiii, este violent, ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul
lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi pare chiar rău că are familie şi nu-şi poate
asuma riscuri mai mari). Un mijloc de caracterizare (autocaracterizarea) este
monologul interior care transcrie gândurile şi frământările personajului. Ghiţă
devine laş, fricos şi subordonat în totalitate lui Lică.
Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept
un „om de nădejde”. Treptat, însă el
se trezeşte complicele lui în diferite fărădelegi, jurând strâmb pentru acesta
la proces. În ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă remuşcări, semn că nu şi-a
pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa vieţii sale
morale este distrusă treptat, se simte înstrăinat de toţi şi de toate. De
ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine
să plece de la han. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în
totalitate.
Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă
are loc când, orbit de furie şi de dorinţă de răzbunare, o foloseşte pe Ana ca
momeală, aruncând-o în braţele lui Lică şi în cele din urmă o ucide. La rândul
său, el este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Sfârşitul tragic este modul în
care destinul îl sancţionează pe protagonist pentru patimile sale exagerate,
care l-au adus la cea mai joasă treaptă a degradării morale.
Lică Sămădăul exercită asupra
celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. Lică este caracterizat
în mod direct de narator: „un om ca de
treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu
ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică este
porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare este arătat orgoliul de
stăpân al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod
direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că acesta este „om rău şi primejdios”.
Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să
utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru
bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate. Profită de fascinaţia pe care o
exercită asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”. Lică
marchează nefast destinul celor care intră în contact cu el, iar sfârşitul lui
cumplit este pe măsura propriilor fapte.
Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţã, mama a
doi copii şi împãrtãşeşte acelaşi destin tragic, pentru cã încalcã virtuţi
morale importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţã de soţul ei, pe care
îl înşalã cu Licã.
Portretul fizic, realizat
direct de cãtre narator, simbolizeazã fondul sãu moral în care tandreţea,
duioşia şi cãldura sufleteascã ar fi putut da echilibru cãminului ei: "Ana era tânãrã şi frumoasã [...]
fragedã şi subţiricã [...], sprintenã şi mlãdioasã."
Având un fond etic sãnãtos, ea
simte cã Licã "e om rãu şi
primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de familie, ea
trãieşte un sentiment de vinovãţie cã n-a ştiut sã-i fie mereu alãturi şi sã-1
ajute în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Licã în
afacerile necinstite.
Veselã şi vioaie la început, ea
devine din ce în ce mai îngrijoratã de întâmplãrile de la han şi de starea soţului
ei. Simţindu-se tot mai înstrãinatã de Ghiţã, "Ana cea blândã şi delicatã",
cum este caracterizatã direct, alunecã rapid spre prãpastia pãcatului,
trãdându-şi bãrbatul pe care ajunsese sã-1 dispreţuiascã pentru slãbiciunea şi
laşitatea lui, gânduri pe care le mãrturiseşte Sãmãdãului: "Tu eşti om, Licã, iar Ghiţã nu e decât
muiere îmbracatã în haine bãrbãteşti, ba chiar mai rãu decât aşa."
Sfârşitul Anei este inevitabil,
fiind înjunghiatã de soţul ei, cãruia-i strigã cu disperare: "Nu vreau sã mor, Ghiţã!". Când Licã
se aplecã asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcã mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii lui", adunând
în gestul ei ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de rãzbunare şi patima
neostoita pentru Licã, regretul înfiorãtor pentru propriile-i pãcate, conştiinţa
vinovãţiei şi în acelaşi timp a nevinovãţiei" (Pompiliu Marcea).
Bun
cunoscãtor al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor
şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurãtor cu cei care se abat de la
principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional
cu greşelile sãvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv
pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfaptuiserã
la cârciuma Moara cu noroc.
Stilul
nuvelei este sobru, concis , fãrã podoabe.
Limbajul naratorului si al personajelor valorificã aceleaşi registre
stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea.
Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este sustinut prin zicale şi provorbe
populare sau prin replicile-sentinţã rostite de bãtrânã la începutul şi sfârşitul
nuvelei.
În opinia mea, prin puternicul caracter moralizator,
nuvela se constituie ca o pildã pentru aprecierea corectã a valorilor în
viaţã, într-o societate degradatã moral de puterea banului.
Textul
lui Ioan Slavici se încadreazã nuvelei psihologice de tip realist prin
conturarea, în detaliu, a conflictului interior al personajului, prin tehnicile
folosite spre a transpune transformãrile moral – comportamentale ale acestuia într-un
context aparţinând realitãţii contemporane autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu