Ion Creangã aparţine epocii marilor clasici, alãturi de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici. Opera lui cuprinde: un roman autobiografic (“Amintiri din copilãrie”), nuvele (“Moş Nechifor Coţcariul”.), poveşti (“Soacra cu trei nurori”), povestiri (“Moş Ion Roatã”) şi basme (“Povestea lui Harap-Alb”).
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în 1877, în revista “Convorbiri literare” şi apoi reprodus în ziarul “ Timpul”, în mai multe numere successive.
Basmul este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni ample, cu numeroase personaje, purtãtoare ale unor valori simbolice (binele şi rãul), cu o acţiune care implicã fabulosul şi care se finalizeazã cu triumful forţelor binelui.
Basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ: acţiunea începe printr-un echilibru iniţial, care ulterior se destramã, urmând sã fie refãcut prin parcurgerea unor probe; dupã recuperarea acestui echilibru are loc rãsplata eroului, iar în final nunta. De asemenea ,se observã elemente comune între cele douã tipuri de basm precum: timpul mitic, etern, spaţiul vag conturat, personajele întruchipeazã tipologii (eroul, ajutoarele, donatorii şi falsul erou), formulele specifice pentru incipit, mijloc şi final şi motive specifice: împãratul fãrã urmaşi, superioritatea mezinului, cãlãtoria, supunerea prin vicleşug, obiectele magice, probele, cãsãtoria. Aceste elemente preluate din basmul popular sunt reorganizate conform viziunii artistice a autorului. Astfel, caracteristicile specifice basmului cult sunt existenţa unui autor cunoscut (Ion Creangã), este transmis pe cale scrisã ( revista “Convorbiri literare”), iar la nivel structural şi stilistic conţine elemente de originalitate.
În acest basm, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc. Harap - Alb, protagonistul basmului, este o creaţie originală prin asocierea a două modele: antieroul şi eroul canonic al basmelor. El are o autenticitate umană, dar nu se încadrează în tipologia voinicului din poveste. În opinia lui G. Călinescu, este un personaj real şi nu fabulous pentru că nu are nicio calitate supranaturală. Mai mult, criticul îl aseamănă cu un flăcău de la ţară, un ins slab în faţa deciziilor. Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleştean are această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventuri, slăbiciuni, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. El e creatorul unei «comedii umane» .Realismul basmului este completat de o gamă simbolică imposibil de imaginat într-o naraţiune populară, de unde Creangă preia, totusi, simbolul podului sau al pădurii – “labirint”. Trecând podul, fiul de crai face, de fapt, trecerea de la copilărie spre maturitate, către împlinirea destinului său de împărat. Acesta este momentul în care copilul iese din spaţiul protector al familiei şi începe o existenţă proprie, fundamentată pe decizii personale. Pădurea – “labirint” este, în imaginarul colectiv, un spaţiu al morţii şi al regenerării. Chiar şi personajul negativ adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la logica firescului. Inteligenţa vicleană, înzestrată cu o mare fortă de persuasiune (convingere), îi dictează orice gest. Înfăţişarea de om însemnat este una de împrumut, fiind vorba aici de cunoscuta tehnică deghizării spiritului luciferic în fiinţa umană. El este un personaj instrument, un rău necesar.
Tema basmului este lupta dintre bine şi rãu. Aceastã confruntare determinã maturizarea eroului care parcurge un drum iniţiatic, simbolizat prin cãlãtoria sa. Protagonistul este supus la situaţii limitã care odatã depãşite îl fac mai înţelept şi contribuie la evoluţia sa spiritualã.
Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl pãcãleşte pe fiul Craiului sã intre în fântânã. Naiv şi lipsit de experienţã, acesta îşi schimbã statutul din nepot al împãratului Verde, în acela de slugã a Spânului. Numele lui este un oximoron deoarece “harap” înseamnã “negru, rob”, iar albul exprimã puritatea, nobleţea. Substantivul “povestea” atestã apartenenţa la genul epic, îmbinarea realului cu fabulosul şi anunţã caracterul de bildungsroman al operei.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizatã de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Spre deosebire de basmul popular,unde predomină naraţiunea , basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic).Dialogul are o dublă funcţie : susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele.
In basm sunt prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială, „Amu cică era odată”, şi formula finală, „Şi veselia a ţinut ani întregi, şi acum mai ţine încă.”, sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane -„Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg ...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul.
Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desăvârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împăratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împărat.. Formula narativă finală , „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”, anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
Incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care stârnesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.
Subiectul basmului îl constituie parcurgerea drumului maturizării de către erou, ceea ce presupune un lanţ de acţiuni convenţionale: o situaţie iniţială de echilibru – expoziţiunea; un eveniment care dereglează echilibrul iniţial – intriga; apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea probelor – desfăşurarea acţiunii; refacerea echilibrului – punctul culminant şi răsplata eroului – deznodământul.
Situaţia iniţială , expozitiunea, prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde- Împărat are trei fete. Factorul perturbator, intriga, este scrisoarea primitã de la Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii, cel mai vrednic, să-i urmeze la tron.
Desfăşurarea acţiunii începe atunci când craiul hotărăşte să testeze curajul fiilor săi, întâmpinându-i la pod deghizat în urs. Mezinul, sfãtuit de Sfânta Duminicã, şi ajutat de calul cu puteri supranaturale, depãşeşte aceastã probã. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea – labirint. Traversarea acesteia este o probă prin care eroul şi-ar putea dovedi maturitatea, însă Harap-Alb se rătăceşte, ceea ce semnifică că mai are multe de învăţat. Având nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Naiv încă, Harap-Alb coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână simbolizează moartea eroului din care va renaşte cu o altă identitate. Schimbarea identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai pentru a deveni, la ieşire, Harap-Alb, rob al Spânului.
Ajunşi la curte împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu nestemate şi a fetei Împăratului Roş. Harap-Alb trece aceste probe, având acum iniţiativa actelor sale, cu ajutorul prietenilor ( Sfânta Duminicã, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi a obiectelor magice.
La curtea Impăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale. Alte trei probe se leagă doar de fată: păzirea nocturnă şi prinderea fetei, transformată în pasăre şi ghicitul fetei.
În cãlãtoria spre curtea lui Verde – Împãrat, flãcãul se îndrãgosteşte de fata frumoasã şi n-ar vrea sã o ducã Spânului, fiind pentru prima data tentat sã îşi încalce cuvântul dat. La împãrãţie sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împãratului Roş îl respinge pe Spân şi dezvãluie celor de faţã taina cã Harap – Alb este adevãratul nepot al Împãratului Verde , episodul constituind punctual culminant. Dat în vileag, Spânul se repede “ ca un câine turbat” şi reteazã capul lui Harap – Alb, dar fata îl înconjoarã cu “trei smicele de mãr dulce”, îl stropeşte cu apã vie şi îl trezeşte la viaţã ca dupã un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucã pe Spân şi “mi ţi-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pãmânt şi moare.
Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, iar eroul este recompensat prin căsătoria cu fata iubită şi primirea împărăţiei. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.
Eroul şi ajutoarele sale reprezintă forţele binelui, iar Spânul şi Roşu-Împărat, forţele răului, din a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui. Din punctul de vedere al relaţiei cu eroul, unele personaje sunt asociate lui, ajutând-ul: Sfânta Duminică, calul, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, iar altele sunt antagonice: Spânul şi Împărâtul Roş, toate personajele fiind simbolice.
Harap-Alb este personajul principal, cel iniţiat. El nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale: bunătate, milostenie, generozitate, prietenie, curaj, necesare unui împărat.).
La început, Harap-Alb, aşa cum reiese din caracterizarea directă realizată de către narator, este înfăţişat ca un tânăr fiu de crai, cel mai mic dintre fraţi, naiv şi novice: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca ...”, „Fiul craiului, boboc în felul său ...”. În urma parcurgerii drumului iniţiatic presărat cu diverse probe menite să verifice atât calităţile fizice cât şi cele morale ale eroului, Harap-Alb devine un om matur, capabil să conducă o împărăţie. Caracterizarea indirectă a personajului reiese din faptele lui, atitudinea sa, limbajul său şi relaţia cu celelalte personaje. Astfel, el apare ca un tânăr milostiv, curajos, care îşi asumă consecinţele greşelilor, responsabil, prietenos şi comunicativ.
Spânul este personajul antagonist şi reprezintă întruchiparea răului, dar are şi rolul iniţiatorului, fiind astfel „un rău necesar”: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată ...”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să fie încheiată.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş este rău şi viclean. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Arta narativă se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Ion Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui Gerilă: „O dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc).
Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt: expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante („feciori de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”).
În opinia mea, viziunea lui Ion Creangã, bazatã, în linii mari, pe cea a autorului popular, evidenţiazã triumful binelui, ca principiu, împotriva rãului şi nevoia unui parcurs iniţiatic în vederea maturizãrii. Mai mult, viziunea asupra raportului bine/ rãu marcheazã raportul ficţiune / realitate, deoarece în planul realitãţii binele nu triumfã întotdeauna.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult prin reflectarea viziunii despre viata si lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului si individualizarea personajelor, prin umorul si specificul limbajului. El cutiva idealul de dreptate, de adevar si bine , valori esentiale in lumea traditionala a satului romanesc.
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în 1877, în revista “Convorbiri literare” şi apoi reprodus în ziarul “ Timpul”, în mai multe numere successive.
Basmul este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni ample, cu numeroase personaje, purtãtoare ale unor valori simbolice (binele şi rãul), cu o acţiune care implicã fabulosul şi care se finalizeazã cu triumful forţelor binelui.
Basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ: acţiunea începe printr-un echilibru iniţial, care ulterior se destramã, urmând sã fie refãcut prin parcurgerea unor probe; dupã recuperarea acestui echilibru are loc rãsplata eroului, iar în final nunta. De asemenea ,se observã elemente comune între cele douã tipuri de basm precum: timpul mitic, etern, spaţiul vag conturat, personajele întruchipeazã tipologii (eroul, ajutoarele, donatorii şi falsul erou), formulele specifice pentru incipit, mijloc şi final şi motive specifice: împãratul fãrã urmaşi, superioritatea mezinului, cãlãtoria, supunerea prin vicleşug, obiectele magice, probele, cãsãtoria. Aceste elemente preluate din basmul popular sunt reorganizate conform viziunii artistice a autorului. Astfel, caracteristicile specifice basmului cult sunt existenţa unui autor cunoscut (Ion Creangã), este transmis pe cale scrisã ( revista “Convorbiri literare”), iar la nivel structural şi stilistic conţine elemente de originalitate.
În acest basm, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc. Harap - Alb, protagonistul basmului, este o creaţie originală prin asocierea a două modele: antieroul şi eroul canonic al basmelor. El are o autenticitate umană, dar nu se încadrează în tipologia voinicului din poveste. În opinia lui G. Călinescu, este un personaj real şi nu fabulous pentru că nu are nicio calitate supranaturală. Mai mult, criticul îl aseamănă cu un flăcău de la ţară, un ins slab în faţa deciziilor. Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleştean are această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventuri, slăbiciuni, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. El e creatorul unei «comedii umane» .Realismul basmului este completat de o gamă simbolică imposibil de imaginat într-o naraţiune populară, de unde Creangă preia, totusi, simbolul podului sau al pădurii – “labirint”. Trecând podul, fiul de crai face, de fapt, trecerea de la copilărie spre maturitate, către împlinirea destinului său de împărat. Acesta este momentul în care copilul iese din spaţiul protector al familiei şi începe o existenţă proprie, fundamentată pe decizii personale. Pădurea – “labirint” este, în imaginarul colectiv, un spaţiu al morţii şi al regenerării. Chiar şi personajul negativ adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la logica firescului. Inteligenţa vicleană, înzestrată cu o mare fortă de persuasiune (convingere), îi dictează orice gest. Înfăţişarea de om însemnat este una de împrumut, fiind vorba aici de cunoscuta tehnică deghizării spiritului luciferic în fiinţa umană. El este un personaj instrument, un rău necesar.
Tema basmului este lupta dintre bine şi rãu. Aceastã confruntare determinã maturizarea eroului care parcurge un drum iniţiatic, simbolizat prin cãlãtoria sa. Protagonistul este supus la situaţii limitã care odatã depãşite îl fac mai înţelept şi contribuie la evoluţia sa spiritualã.
Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl pãcãleşte pe fiul Craiului sã intre în fântânã. Naiv şi lipsit de experienţã, acesta îşi schimbã statutul din nepot al împãratului Verde, în acela de slugã a Spânului. Numele lui este un oximoron deoarece “harap” înseamnã “negru, rob”, iar albul exprimã puritatea, nobleţea. Substantivul “povestea” atestã apartenenţa la genul epic, îmbinarea realului cu fabulosul şi anunţã caracterul de bildungsroman al operei.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizatã de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Spre deosebire de basmul popular,unde predomină naraţiunea , basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic).Dialogul are o dublă funcţie : susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele.
In basm sunt prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială, „Amu cică era odată”, şi formula finală, „Şi veselia a ţinut ani întregi, şi acum mai ţine încă.”, sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane -„Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg ...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul.
Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desăvârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împăratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împărat.. Formula narativă finală , „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”, anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
Incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care stârnesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.
Subiectul basmului îl constituie parcurgerea drumului maturizării de către erou, ceea ce presupune un lanţ de acţiuni convenţionale: o situaţie iniţială de echilibru – expoziţiunea; un eveniment care dereglează echilibrul iniţial – intriga; apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea probelor – desfăşurarea acţiunii; refacerea echilibrului – punctul culminant şi răsplata eroului – deznodământul.
Situaţia iniţială , expozitiunea, prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde- Împărat are trei fete. Factorul perturbator, intriga, este scrisoarea primitã de la Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii, cel mai vrednic, să-i urmeze la tron.
Desfăşurarea acţiunii începe atunci când craiul hotărăşte să testeze curajul fiilor săi, întâmpinându-i la pod deghizat în urs. Mezinul, sfãtuit de Sfânta Duminicã, şi ajutat de calul cu puteri supranaturale, depãşeşte aceastã probã. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea – labirint. Traversarea acesteia este o probă prin care eroul şi-ar putea dovedi maturitatea, însă Harap-Alb se rătăceşte, ceea ce semnifică că mai are multe de învăţat. Având nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Naiv încă, Harap-Alb coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână simbolizează moartea eroului din care va renaşte cu o altă identitate. Schimbarea identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai pentru a deveni, la ieşire, Harap-Alb, rob al Spânului.
Ajunşi la curte împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu nestemate şi a fetei Împăratului Roş. Harap-Alb trece aceste probe, având acum iniţiativa actelor sale, cu ajutorul prietenilor ( Sfânta Duminicã, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi a obiectelor magice.
La curtea Impăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale. Alte trei probe se leagă doar de fată: păzirea nocturnă şi prinderea fetei, transformată în pasăre şi ghicitul fetei.
În cãlãtoria spre curtea lui Verde – Împãrat, flãcãul se îndrãgosteşte de fata frumoasã şi n-ar vrea sã o ducã Spânului, fiind pentru prima data tentat sã îşi încalce cuvântul dat. La împãrãţie sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împãratului Roş îl respinge pe Spân şi dezvãluie celor de faţã taina cã Harap – Alb este adevãratul nepot al Împãratului Verde , episodul constituind punctual culminant. Dat în vileag, Spânul se repede “ ca un câine turbat” şi reteazã capul lui Harap – Alb, dar fata îl înconjoarã cu “trei smicele de mãr dulce”, îl stropeşte cu apã vie şi îl trezeşte la viaţã ca dupã un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucã pe Spân şi “mi ţi-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pãmânt şi moare.
Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, iar eroul este recompensat prin căsătoria cu fata iubită şi primirea împărăţiei. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.
Eroul şi ajutoarele sale reprezintă forţele binelui, iar Spânul şi Roşu-Împărat, forţele răului, din a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui. Din punctul de vedere al relaţiei cu eroul, unele personaje sunt asociate lui, ajutând-ul: Sfânta Duminică, calul, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, iar altele sunt antagonice: Spânul şi Împărâtul Roş, toate personajele fiind simbolice.
Harap-Alb este personajul principal, cel iniţiat. El nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale: bunătate, milostenie, generozitate, prietenie, curaj, necesare unui împărat.).
La început, Harap-Alb, aşa cum reiese din caracterizarea directă realizată de către narator, este înfăţişat ca un tânăr fiu de crai, cel mai mic dintre fraţi, naiv şi novice: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca ...”, „Fiul craiului, boboc în felul său ...”. În urma parcurgerii drumului iniţiatic presărat cu diverse probe menite să verifice atât calităţile fizice cât şi cele morale ale eroului, Harap-Alb devine un om matur, capabil să conducă o împărăţie. Caracterizarea indirectă a personajului reiese din faptele lui, atitudinea sa, limbajul său şi relaţia cu celelalte personaje. Astfel, el apare ca un tânăr milostiv, curajos, care îşi asumă consecinţele greşelilor, responsabil, prietenos şi comunicativ.
Spânul este personajul antagonist şi reprezintă întruchiparea răului, dar are şi rolul iniţiatorului, fiind astfel „un rău necesar”: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată ...”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să fie încheiată.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş este rău şi viclean. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Arta narativă se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Ion Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui Gerilă: „O dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc).
Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt: expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante („feciori de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”).
În opinia mea, viziunea lui Ion Creangã, bazatã, în linii mari, pe cea a autorului popular, evidenţiazã triumful binelui, ca principiu, împotriva rãului şi nevoia unui parcurs iniţiatic în vederea maturizãrii. Mai mult, viziunea asupra raportului bine/ rãu marcheazã raportul ficţiune / realitate, deoarece în planul realitãţii binele nu triumfã întotdeauna.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult prin reflectarea viziunii despre viata si lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului si individualizarea personajelor, prin umorul si specificul limbajului. El cutiva idealul de dreptate, de adevar si bine , valori esentiale in lumea traditionala a satului romanesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu