Motivul visului în literatura română

               
Visul constituie o cale de a codifica idealurile şi imaginea lumii individuale,  aspiraţiile secrete. Visul este un mijloc de transcendere şi un reflex al morţii, e amorţire, e începutul decesului şi visul propriu-zis, e activitatea duhului. Gaussen a spus-o foarte bine: „Visul e simbol al aventurii individuale, atât de adânc înrădăcinată în intimitatea conştiinţei şi care iese de sub controlul propriului ei creator, el apare drept expresia cea mai falnică a fiinţei noastre. Cel puţin două ore pe noapte trăim în această lume onirică a simbolurilor. Ce izvor nesecat pentru cunoaşterea noastră şi a umanităţii ar deveni ele, dacă am putea întotdeauna să ni le amintim şi să le interpretăm". „Interpretarea visurilor, a spus Freud, este calea regală pentru a ajunge la cunoaşterea sufletului”. Visul este cel mai bun agent de informare privind starea psihică a celui ce visează. El oferă omului, printr-un simbol viu, printr-un tablou, printr-o imagine situaţia sa existenţială prezentă: este pentru cel ce visează o imagine a eului. Visul reliefează contrastul dintre real şi ideal, ca o unică evadare din realitate. „Toţi visăm, spune Hildegard. Aşa începe... Ca într-un vis"

La Alecsandri, visul lunii hipnotizează : „ Visează luna-n ceruri!., sub visul cel de lună/ Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună" („Legenda rândunicăi”). Pentru romantici, visul reprezintă o aventură totală şi tainică, o proiecţie a dorinţelor nemărturisite. „Visul are o densitate existenţială chiar mai mare decât a veghei, spune Roger Caillois, în universul lui fantastic romanticul îşi poate regăsi şinele." „Vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi” decretează M. Eminescu în poemul „împărat şi proletar”. în poezia „Vis”, poetul transpune o viziune stranie asupra lumii de dincolo; în domnul de pe „insula în farmec* în- tîlneşte un chip ca-n somn, acoperit cu vălul morţii; după ce îi vede faţa, îşi dă seama că era chiar el; această întîlnire cu sine în spaţiul morţii îl urmăreşte mult timp după aceea. Motivul visului oracular figurează în poemul „Povestea magului călător în stele”; tînărul prinţ are un vis prevestitor, află că orice om are un înger păzitor şi o stea, în afară de el, care este ocrotit de îngerul Morţii. Sub îndrumarea Somnului, personajul străbate spaţii siderale pentru a ajunge la trăirea destinală sugerată de vis. Această. imposibilitate de a fiinţa sau de a muri este similară visului romantic. în nuvela „Sărmanul î)ionis” de M. Eminescu, operă structurată pe conceptul de lume ca vis, identificăm motivul prin ideea materializată în versuri: „Lumea-i visul sufletului nostru”. Dan duce un dialog cu tatăl său, al cărui chip iese din tablou, ceea ce îi aduce o alunecare extatică în vis. Călugărul Dan trăieşte în vis o prefigurare a vieţii sale ca Dionis. Aici visul şi realitatea se amestecă într-un mozaic de forme. Pentru Dionis, visul este un nou tărîm al libertăţii şi semnificaţiilor. Dar visul e şi o formă de cunoaştere, el stă- pîneşte lumea cu fantezia şi cu întregul curcubeu al posibilului. Contextul simbolic al evaziunii onirice din nuvelă este stagnarea boreală de o stranietate impresionantă: se configurează un spaţiu interior (odaia) şi exterior (cîmpia) al morţii prin „îngheţ” - stagnarea spirituală a celor din jur. La marii romantici universali, visul este singura posibilitate de a comunica cu o iubire trecută sau dorită. In operele acestora, apare visul erotic, visul-coşmar, visul paradiziac, visul ca stare de farmec. în poeziile eminesciene, motivul prezintă o nostalgie a fiinţei: „Şi eu trec de-a lung de maluriJ Parcâ-ascult şi parcă-aştept/ Ea din trestii sa răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept**; este reverie sau aspiraţie „Vom visa un vis ferice/ Îngînane-vor cu-n cxnt singuratice izvoareJ Blinda batere de vînt** („Lacul”). Dorita clipă de dragoste este imaginată ca o modalitate de încadrare în armonia cosmică. Şi în textul „Dorinţa” visul e starea prin care perechea accede la eternitatea universului. Adormirea conştiinţei comune (mereu dureroase, fiindcă e oglinda imperfecţiunii), graţie purităţii depline a sufletelor contopite, reface edenul, perechea putînd să dispară sub ploaia galben-aurie a florilor de tei, eliberată nu numai de timp, dar şi de spaţiu. „ Visul ferice** permite o magică trecere spre o altă lume, senină şi netulburată. In poemul „Luceafărul”, visul în care cei doi se întîlnesc e starea de graţie a romanticilor, prin care realitatea, transfigurată, devine ideală. Esenţa pură a feminităţii se dezvăluie în somnul adolescentin prin care copila aparţine încă paradisului; chemarea adresată fetei vine dintr-o conştiinţă încă nedesprinsă de lumina altei lumi, a cărei absenţă fata o resimte dureros („Şi viaţa-mi lumineazăFata rămîne fidelă lumii onirice, visul fiind unica punte dintre dorinţă şi împlinire. Ea trăieşte „în casă şi în gînd**t într-o lume interioară, care trebuie să stea sub semnul luminii. Motivul este atestat în prima secvenţă a „Scrisorii III” de M. Eminescu. Un sultan vede în vis cum luna se coboară în chip de fecioară şi îi propune o însoţire simbolică: Las-să leg a mea viaţă de a

ta ... în braţu-mi vinoj Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...”

în balada populară „Monastirea Argeşului”, visul prevestitor al lui Manole (se făcea că „o şoaptă de sus” îi cerea să pună la temelia bisericii pe cea dintîi soţie sau soră care va veni a doua zi în zori „Aducînd bucate/ La soţ ori la frate”) poartă semnificaţia unei porunci cereşti, aduce, în evoluţia conflictului, remediul eşecului, impunînd condiţia zidirii în temelii a unei fiinţe omeneşti. Manole construieşte sub impresia unui vis destinai.

Visul prin care Vitoria din romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu, capătă convingerea că Nichifor Lipan este mort este construit prin simboluri mitice: ea visează că Lipan trece călare o apă, în apusul soarelui.

Pentru Mircea JEliade, Visul reprezintă o tehnică de evadare. Legătură între fiinţa terestră şi cea astrală, visul presupune zbor, plutire, desprindere de realitatea înlănţuitoare. Dorina (din romanul „Şarpele”) află cum să evite blestemul prin intermediul unui vis. Scriitorul afirmă: „Intrarea în moarte aşa începe, ca într-un vi$n („La ţigănci”). Motivul visului în nuvela „La ţigănci” de M. Eliade este un mod de prefigurare a viitorului.

Descrierea unor vise în cadrul operei literare reprezintă şi un mod de psihanaliză a personajului. în nuvela „In vreme de război” de I. L. Caragiale, scriitorul ilustrează starea obsesională

a hangiului prin descrierea amănunţită a halucinaţiilor. Stavrache continuă să viseze venirea fratelui care îl întrebă stereotip: „Gîndeai c-am murit, neică?” în romanul „Enigma Otiliei”, G. Călinescu ilustrează teama de moarte a personajului Costache Giurgiuveanu prin vise. Visa că vrea să fugă, dar e ţinut în noroaie. Visa că hoţii îi leagă picioarele cu o frînghie, că pică de sus cu capul în jos. Mai des visa gîndaci mulţi, mari şi negri. Romancierul psihanalizează aprehensiunile personajului, punînd în legătură sentimentul morţii cu cel al avariţiei.

în „Zbor frînt” de V. Beşleagă, ostaşul, printr-un tablou visat, îşi proiectează acţiunile dorite: „în dimineaţa aceea am visat că s-a mîntuit războiul (bucurie, mare bucurie), eu mă întorc acasă în satul meu..., o văd pe mama în prag, în- tinzînd mîinile spre mine, şi eu mă repâd la dînsa...”

Numeralul - schița unui proiect didactic

PROIECT DIDACTIC

Data: 

Şcoala: 

Clasa: a VI-a

Profesor: 

Disciplina: Limba şi literatura românã

Subiectul:Numeralul

Tipul lecţiei: dobândire de noi cunoştinţe

Locul desfãşurãrii lecţiei: sala de clasã

Durata: 50 de minute

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili :

1.sã defineascã numeralul:

2.sã identifice numeralele cardinale şi ordinale ȋntr-un text dat;

3.sã scrie corect numeralele cardinale şi ordinale;

4. sã nu confunde numeralul cu alte pãrţi de vorbire;

5.sã alcãtuiascã enunţuri care sã ilustreze funcţiile sintactice pe care le poate avea numeralul.

STRATEGIA DIDACTICĂ

Metode şi procedee: conversaţia euristicã, , lectura, exerciţiul ,explicaţia, ȋnvãţarea prin descoperire

Forme de organizare a activitãţii: frontalã, individualã

Resurse: - capacitatea de învãţare a elevilor;

              - cunoştinţele lor anterioare.

Materiale didactice: manualul, fişe de lucru

Bibliografie:

Limba românã, manual pentru clasa a VI-a, Editura All

Curriculum Naţional. Programe şcolare pentru clasele a V-a – a VIII-a.

  

SCENARIU DIDACTIC

                    1)Momentul organizatoric

                    Salutul, notarea absenţilor şi pregãtirea materialelor necesare bunei desfãşurãri a lecţiei.

                    2)Verificarea temei

                    Profesorul verificã tema pentru acasã şi corecteazã eventualele greşeli.

                    3)Captarea atenţiei

                    Profesorul le adreseazã elevilor o întrebare care are rolul de a le capta atenţia şi de a le stârni curiozitatea.

                    4)Anunţarea subiectului lecţiei şi a obiectivelor vizate

                    Profesorul anunţă subiectul lecţiei şi enunţă obiectivele vizate.

                    Profesorul scrie pe tablă titlul lecţiei: Numeralul

                    5)Dirijarea ȋnvãţãrii

                    Pornind de la exemple, cu ajutorul profesorului, elevii definesc numeralul.

                    Numeralul este partea de vorbire flexibilã care exprimã un numãr sau ordinea prin numarare a obiectelor.

                    Profesorul face clasificarea numeralelor şi precizeazã valorile morfologice ale acestora.

                    Profesorul distribuie elevilor o fişã de lucru (sa identifice functiile sintactice ale numeralelor). Elevii rezolvã oral exerciţiul..

                        6)Obţinerea performanţei

                        Profesorul distribuie elevilor alte fişe de lucru cu exercitii variate.

                        Elevii rezolvã cerinţele de pe fişele de lucru.

                       

                        7)Asigurarea feedbackului

                        Se discută, se fac aprecieri şi corectări.

                       

                        8)Tema pentru acasã

                        9)Evaluarea se face prin aprecieri verbale

FIŞĂ DE LUCRU - Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu ( Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil Petrescu

FIŞĂ DE LUCRU

Temperamentul lui Ştefan Gheorghidiu

• Identificaţi temperamentul  lui Ştefan Gheorghidiu şi argumentaţi alegerea făcută.
• Identificaţi-vă propriul temperament , argumentând alegerea făcută.

        Cele 4 tipuri de temperament:

     1.SANGVINIC

Sangvinicii sunt persoane foarte sociabile, populare, care îsi fac simţită prezenţa de îndată ce intră într-o colectivitate. De altfel, ei adoră să fie admiraţi, simţindu-se minunat în mijlocul mulţimii, atunci când au toate privirile aţintite asupra lor.

Le place tot ceea ce este nou, inedit, de aceea apariţia situaţiilor nemaiîntâlnite până atunci îi stimulează, îi face să se simtă  provocaţi. Sangvinicii au o mare abilitate de a face cunoştinţă rapid cu persoane necunoscute, iar după câteva momente petrecute împreună, îti lasă impresia că se cunosc de o veşnicie.

Ei au un ritm alert manifestat atât în activităţile pe care le iniţiază, cât şi în vorbire şi gândire. Ei îşi etalează repede posibilităţile şi trec cu usurinţă peste insuccese. Mai mult decât atât, sangvinicii au talentul de a transforma munca în distracţie, degajând optimism şi înveselind viaţa celor care îi înconjoară. Ei sunt foarte energici şi entuziaşti aproape de orice "nimic". Le place să exagereze atunci când povestesc, aducând în acest fel un plus de culoare şi vitalitate conversaţiei.

Pe de altă parte, sangvinicii sunt persoane pe care nu întodeauna te poti baza . Promit cu uşurinţa şi se angajează de multe ori în diferite activităţi, dar rareori se ţin de promisiune. De multe ori ei doar vorbesc, nu fac. Uşurinţa cu care abordează viaţa, îi face să fie consideraţi imaturi.

Dacă viaţa afectivă a sangvinicilor este dominată de trăiri emoţionale puternice, sentimentele pe care ei le au faţă de anumite persoane sunt superficiale, deoarece simt întotdeauna nevoia de variaţie.

2. FLEGMATIC

Temperamentul flegmatic se caracterizează prin stabilitate şi echilibru. Persoanele care se înscriu în această categorie, sunt firi puternice, au multă încredere în sine, încât manifestă multă toleranţă faţă de ceea ce se întâmplă în jur, dând impresia că nimic nu îi deranjează. Au multă răbdare, manifestă siguranţă în tot ceea ce fac şi dau dovadă de o mare capacitate de muncă.

Flegmaticii sunt foarte conştiincioşi şi serioşi, petrecând mult timp în singurătate. Ei sunt buni ascultători, discreţi, inofensivi, având mari calităţi de mediatori în rezolvarea conflictelor.

Faptul că nu au aspiraţii foarte înalte, îi face sa se multumească cu puţin şi să nu fie orgoliosi. Echilibrul emoţional le permite să aibă sentimente durabile care cu greu se schimbă în timp.

Din cauza ritmului lent de lucru si apatiei pe care o degajă, flegmaticii pot fi considerati lenesi şi dezinteresati. Pe ei pare ca nu îi entuziasmează nimic şi te lasă să întelegi că de fapt "nimic nu e nou sub soare".

Flegmaticilor nu le place să-şi asume responsabilitatea, nu le place să fie în centrul atenţiei deoarece nu au nevoie de aprecierea celor din jur. De obicei ei sunt împotriva schimbărilor, manifestând încapatânare, rigiditate şi înclinatie spre rutină.

3. COLERIC

Temperamentul coleric este temperamentul liderilor, al oamenilor de acţiune. Pentru persoanele cu acest temperament nu se pune problema dacă îşi vor atinge scopul, ci când se va întâmpla asta. Colericii sunt foarte ambiţioşi, orgolioşi şi puternic orientaţi spre scop; de multe ori, pentru ei nu conteaza mijloacele prin care îsi ating ceea ce şi-au propus atâta timp cât vor fi câstigători.

Colericii sunt foarte impulsivi, energici, agitaţi, manifestând totodată mult curaj atunci când se pune problema asumării de riscuri. Pot lua decizii eficiente şi prompte

Din cauza că sunt firi instabile, colericii resimt în permanenţă nevoia de schimbare; ei sunt optimişti, creativi, eficienţi în activitate, interesaţi de tot ceea ce e nou, inedit.

Trăiesc atât de intens prezentul încât, pentru colerici nu contează foarte mult faptul că cineva ar putea suferi de pe urma acţiunilor lor, de aceea ei riscă sa ramână  fără prieteni.

Colericii sunt dependenţi de muncă şi îi presează pe ceilalţi să fie ca şi ei. Nu au rabdare, capacitatea empatică este foarte scăzută şi din această cauză uneori sunt consideraţi ca fiind duri, "bădărani".Totodată, ei sunt incapabili de a realiza munci de migală şi se plictisesc repede de ceea ce fac.

Ca şi sangvinicii, colericii au trăiri emoţionale puternice, dar care nu durează prea mult în timp. Aceste explozii emoţionale sunt alternate cu perioada de delăsare, de inactivitate (dovadă a instabilităţii). În plus, colericii au o înclinatie deosebita spre dramatizări, exagerări, spre declanşarea stărilor de alarmă.

4. MELANCOLIC

Melancolicii au foarte multă răbdare, fiind în stare să facă munci pe care unii le-ar considera plictisitoare , dacă prevăd un rezultat concret în viitor. In general, sunt retraşi în sine, preferă să lucreze individual, deoarece consideră că munca în echipă antrenează dupa sine discuţii, care nu fac altceva decât să încetinească ritmul de lucru. Pentru ei seriozitatea şi decenţa reprezintă calităţi cu care se mândresc, în timp ce pentru alţii aceste trăsături reprezintă defecte. Din aceasta cauză, se întâmplă ca sobrietatea de care dau dovadă să fie considerată plictisitoare de către sangvinici sau de către colerici.

Melancolicii gândesc foarte ordonat, precis, sunt înclinaţi să catalogheze, să clasifice, să alcatuiască scheme. De asemenea, pot fi extrem de atenţi la detalii şi îşi fixează standarde aproape de perfecţiune, îşi aleg prietenii cu multă precauţie. Insă, odata ce şi-au ales un prieten, ei sunt în stare să manifeste faţă de el  sentimente de lungă durată. In plus,sensibilitatea crescută a melancolicilor îi face să fie foarte atenţi la nevoile celorlalţi şi să manifeste o mare capacitate empatică.

Pe de altă parte, melancolicii au o capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare şi sunt în general puternic afectaţi de insuccese (se descurajează). Ritmul acţiunilor, gândurilor sau al cuvintelor este foarte lent, fapt care îi va dezavantaja în conditii de competiţie şi îi va determina să se închidă în sine (să se refugieze în imaginar).

Melancolicii sunt, în general, înclinaţi spre pesimism, prevăzând "probleme" înainte ca acestea sa apară. Le face placere să se lamenteze, aşteptând să fie compătimiţi.

Romanul experienţei

Romanul experienței este un tip de roman care s-a impus în literatura română în perioada interbelică prin operele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu și Maitreyi, de Mircea Eliade. 

EXPERIENȚA stă la baza cunoașterii. Ea reprezintă aventuri personale ale ființei în viața socială, psihologică, pe baza cărora se produc acumulări de informații și transformări, având drept finalitate cunoașterea în planul general-uman. 

Pentru Mircea Eliade, experiența este condiția de exprimare a autenticității în artă. De asemenea, el consideră că scriitorii trebuie să exploreze , prin personajele lor, experiențele unice, decisive din perioada tinereții, care conduc la cunoașterea de sine.             TRĂSĂTURILE ACESTUI TIP DE ROMAN: 

- autenticitatea realizată prin inserarea unor pagini de jurnal, scrisori, articole de ziar; 

- subiectivitatea perspectivei narative; 

- personajul trăiește experiențe existențiale definitorii, cum ar fi: iubirea, prietenia, războiul, moartea.