ESEU - Ion, de Liviu Rebreanu

Apãrut în anul 1920, romanul "Ion" al lui Liviu Rebreanu se integreazã perioadei interbelice şi reprezintã o etapã de trecere de la tradiţie la modernitate. Prezintã un spaţiu rural, dar nu în mod idilizat, conform tradiţiei sãmãnãtoriste, ci dintr-o perspectivã realistã .

Având o acţiune complicatã, desfãşuratã pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi diverse, ce antreneazã un numãr mare de personaje, opera literarã "Ion" aparţine speciei literare romanul.

"Ion" este un roman obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii ( la persoana a III-a) şi al relaţiei narator – personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi omniprezent, dirijeazã evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit). Viziunea realist – obiectivã se realizeazã prin : tematica socialã, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea trãiesc, tehnica detaliului semnificativ, aspectul veridic, caracterul monografic şi anticalofilismul ( împotriva scrisului frumos ).

În scrierea cãrţii, autorul a pornit de la o scenã realã, şi anume un ţãran care sãruta pãmântul "ca pe o ibovnicã". Alte douã nuclee ar fi nuvelele "Ruşinea", în care este vorba de o fatã bogatã ce iubea un ţãran sãrac şi "Zestrea", scrisã în urma unei discuţii cu un flãcãu, Ion Pop al Glanetaşului, care "simţea o dragoste pentru pãmânt  aproape bolnãvicioasã". Toate acestea se îmbinã într-o ficţiune unicã, printr-un lung proces de creaţie ( martie 1913 – iulie 1920) ce vizeazã şi aspecte ale vieţii satului transilvãnean.

Titlul este dat  de numele personajului principal, Ion. Acesta este însã un nume generic, specific pentru ţãranul român , cu pasiunile şi ambiţiile sale, a cãrui drama este redatã în paginile acestei cãrţi.

Tema romanului  o reprezintã lupta unui ţãran sãrac pentru a obţine pãmânt şi consecinţele actelor sale. Putem observa, de asemenea , cã şi tema iubirii este prezentã, prin conturarea evoluţiei protagonistului ȋntre "glasul pãmântului" şi "glasul iubirii", cele douã forţe  care se ȋnfruntã ȋn sufletul sãu.

Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, "corp sferoid", se reflectã artistic în structura circularã a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizeazã prin descrierea drumului care intrã şi iese din satul Pripas. Personificat cu ajutorul verbelor ("se desprinde", "aleargã”, "urcã", "înainteazã"),drumul are semnificaţia simbolicã a destinului unor oameni . Asemenea ramei unui tablou, el separã viaţa realã a cititorului de viaţa ficţionalã a personajelor din roman.

Descrierea iniţialã a drumului, supusã convenţiei veridicitãţii prin detaliile toponimice (Cişmeaua – Mortului, Râpele – Dracului, Pripas, Jidoviţa), introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice (drumul, crucea, casele) , etnografice (hora, nunta, naşterea, moartea, sfinţirea hramului bisericii) şi sociale. Descrierea caselor ilustreazã, prin aspect şi aşezare, condiţia socialã a locuitorilor şi anticipeazã rolul unor personaje (Herdelea, Glanetaşu) în desfãşurarea narativã. Crucea strâmbã de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginitã, anticipeazã tragismul destinelor.

Descrierea finalã închide simetric romanul şi face mai accesibilã semnificaţia simbolicã a drumului prin metafora şoselei – viaţa : "Drumul trece prin Jidoviţa , pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmã se pierde în şoseaua cea mare şi fãrã început …" .

Simetria se pãstreazã şi la nivelul planurilor acţiunii . Prin tehnica planurilor paralele este prezentatã viaţa ţãrãnimii şi a intelectualitãţii rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeazã prin alternanţã, iar succesiunea secvenţelor narative este redatã prin înlãnţuire (respectarea cronologiei faptelor). Coerenţa  lor se realizeazã printr-o tehnicã a contrapunctului ( prezentarea aceleiaşi teme ȋn planuri diferite). Astfel, nunţii ţãrãneşti, a lui Ion cu Ana, ȋi corespunde nunta intelectualilor , a lui George Pintea cu fiica mai mare a ȋnvãţãtorului , Laura Herdelea; conflictului dintre Ion şi Vasile Baciu pentru pãmânt ȋi corespunde conflictul dintre preotul Belciug şi ȋnvãţãtorul Zaharia Herdelea; petrecerii de la hora desfãşuratã ȋn curtea vãduvei lui Maxim Oprea ȋi corespunde balul anual din Armadia.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea  iniţialã are, pe lângã rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolicã şi de anticipare. Naraţiunea obiectivã îşi realizeazã funcţia de reprezentare a realitãţii prin absenţa mãrcilor subiectivitãţii, prin "stilul cenuşiu" (Tudor Vianu), iar dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epicã.

Romanul este alcãtuit din douã pãrţi: "Glasul pãmântului" şi "Glasul iubirii". Titlurile celor 13 capitole ( numãr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un "Început" şi un "Sfârşit":"Începutul", "Zvârcolirea", "Iubirea", "Noaptea", "Ruşinea", "Nunta" (prima parte); "Vasile", "Copilul", "Sãrutarea", "Ştreangul", "Blestemul", "George", "Sfârşitul"(partea a doua).

            Acţiunea romanului începe într-o zi de duminicã, în care locuitorii satului Pripas se aflã la horã. În expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferã veridicitate romanului realist.

            În centrul adunãrii este grupul jucãtorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o paginã etnograficã memorabilia prin portul popular, paşii specifici şi vigoarea dansului. Cercul horei , centru al lumii satului , este o descãtuşare dionisiacã de energii.

            Aşezarea privitorilor reflectã relaţiile sociale. Cele douã grupuri ale bãrbaţilor (“bocotanii’ şi “sãrãntocii”)  respectã stratificarea economicã. În satul tradiţional, lipsa pãmântului (averea) este echivalentã cu lipsa demnitãţii umane.

            Rolul horei în viaţa comunitãţii sãteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. Hotãrârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogatã la joc, deşi o place pe Florica cea sãracã, marcheazã începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu , tatãl Anei, de la cârciumã la horã, şi confruntarea verbalã cu Ion, pe care îl numeşte “hoţ” şi “tâlhar” , pentru cã “sãrãntocul” umblã sã-i ia fata promisã altui ţãran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horã, în faţa satului, va stârni dorinţa de rãzbunare a flãcãului, care la rândul sãu îl va face de ruşinea satului, lãsând-o pe Ana însãrcinatã , forţându-l astfel sã le accepte nunta.

            Desfãşurarea acţiunii prezintã lupta eroului pentru pãmânt. Dupã nuntã, Vasile Baciu refuzã sã-i dea Anei zestrea promisã. Bãtutã şi terorizatã, când de Ion, când de tatã, Ana se sinucide, ca unicã salvare din haosul care devenise viaţa ei.La scurt timp, moare şi copilul ei şi al lui Ion, Petrişor.                 

            Punctul culminant este previzibil. Ion începe sã se întâlneascã, pe ascuns, cu Florica, devenitã soţia lui George Bulbuc. Surprins de acesta în gospodãria  lui , Ion este omorât cu sapa.

Deznodãmântul rezolvã conflictele. George este arestat, Florica rãmâne singurã, iar averea lui Ion revine bisericii.

Ion este personajul principal al romanului , unul complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingãşie şi brutalitate, insistenţã şi cinism. Iniţial dotat cu o serie de calitãţi , în goana sa pãtimaşã dupã avere, se dezumanizeazã treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului ardelean.

Cele douã femei, conturate antitetic şi complementar, Ana şi Florica , reprezintã cele douã obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obţine, se confruntã, în plan individual – concret, cu Vasile Baciu şi cu George Bulbuc, iar în plan general – simbolic, cu pãmântul – stihie, respectiv cu comunitatea ca instanţã moralã.

Naratorul obiectiv îşi lasã personajele sã-şi dezvãluie trãsãturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectã). Fiind omniscient şi omniprezent, naratorul realizeazã portretul sau biografia personajelor (caracterizare directã).

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu în romanul Ion se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, înscriindu-se în modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil (împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, reliefează crezul prozatorului că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

În opinia mea, "Ion" este un roman care impresioneazã atât prin structura narativã, cât şi prin construcţia personajului eponim. Consider cã Ion este un rezultat al instinctelor lãuntrice, mereu dominat de dorinţa de a stãpâni şi de a urca pe scara socialã. Astfel, Liviu Rebreanu se evidenţiazã prin construirea unei personalitãţi complexe , cu un impact major asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române.

În concluzie, "Ion" de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, deoarece are ca trãsãturi : specificul relaţiei narator – personaj, obiectivitatea naratorului omniscient care întreţine “iluzia realitãţii” (viziunea realistã), utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, atitudinea detaşatã în descriere şi verosimilul întâmplãrilor.