ESEU - DIN CEAS, DEDUS … sau JOC SECUND, de Ion Barbu

                                   

                                   Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
                                   Intrată prin oglindă în mântuit azur,
                                   Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
                                   În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

                                    Nadir latent! Poetul ridică însumarea
                                   De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
                                   Și cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
                                   Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

            Ion Barbu este un poet modernist, asemenea lui Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, aparţinând perioadei interbelice a literaturii române. Numele de Ion Barbu este un pseudonim literar al lui Dan Barbilian, matematician de reputaţie europeană. La început, cochetează cu literatura doar din ambiţia de a-i demonstra lui Tudor Vianu că poate scrie poezie: "Am început să scriu în vederea unui singur cititor, Tudor Vianu". Gândirea barbiană se întemeiază pe concepția conform căreia poezia este "un semn al minții", ea interferând (întâlnindu-se/intersectându-se) cu matematica: "Oricât ar părea de contradictorii acești doi termeni la prima vedere, poezia și matematica, există undeva în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia". Poetul matematician este împotriva "poeziei leneșe" și în favoarea lirismului pur, înțeles drept contemplare a lumii, comunicare cu universul.

            Criticul literar Tudor Vianu distinge trei etape ale poeziei sale: parnasiană ("Lava", "Munții"), baladică și orientală ( "Riga Crypto și lapona Enigel", "După melci") și ermetică ("Oul enigmatic", "Timbru"). 

            Poezia "Din ceas, dedus …" sau "Joc secund", după alții, deschide volumul "Joc secund", publicat în 1930 și face parte din ultima perioadă de creație, deoarece limbajul este greu accesibil, iar decodarea semnificațiilor presupune efort intelectual. Interesant este că poetul nu a dat un titlu textului. Ion Barbu a invitat astfel cititorii să colaboreze la oferirea unui titlu, un prim gest de participare la descifrarea sensului testului.

            Poezia este o artă poetică modernă, prezentând viziunea autorului despre poezie și despre menirea sa ca poet. Prima strofă definește poezia, iar a doua evidențiază rolul poetului care transfigurează artistic realul, transformându-l într-un "joc secund".

            În această artă poetică, autorul valorifică mitul peșterii enunțat de filosoful grec Platon: universul în care trăim, lumea comună este o copie imperfectă a lumii ideilor pure, a Paradisului. Ion Barbu completează această viziune prin găsirea unei căi de purificare,prin poezie. "Jocul secund" este o reflectare în oglindă a lumii omului comun care tinde către cer, către sacru, către "mântuit azur".

            Tema textului este creația. Poezia este o lume la care se ajunge prin intrarea în "oglindă". Motivul literar al oglinzii trimite către reflectare, transfigurare, oglinda având rolul de a purifica tot ceea ce este material, alterând astfel condiția umană. Oglinda filtrează (purifică) materialitatea lumii, purificând-o și apropiind-o de lumea ideilor, de model, de perfecțiune, de "mântuit azur", epitet metaforic care sugerează absolutul și sacrul. Actul poetic este similar creației divine.

            Poezia este structurată în două strofe catren, prima definind creația, iar a doua condiția creatorului în raport cu arta. Aceste două strofe se constituie și în secvențe poetice care pun în lumină tema, motivele, ideile poetice.

            Prima secvență poetică reliefează ideea că arta este un "joc secund", deoarece reprezintă o transfigurare a realului,  a jocului prim care , la rândul său, este o copie a jocului esențelor, conform filozofiei lui Platon. Jocul este "dedus", obținut pornind de la realitate, "din ceas", ceasul fiind simbol al ieșirii din timpul real.

            A doua secvență poetică surprinde condiția poetului care sintetizează, organizează esențele lumii, experiențele existențiale, sursele de inspirație: "Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate" . Asocierea poeziei cu marea trimite către dublul aspect al acestora: suprafața care este accesibilă tuturor și adâncul , care rămâne "ascuns", deci accesibil doar inițiaților.

            Rolul poetului este și acela de a-l iniția pe cititor în cele mai ascunse aspecte ale artei. Misterul, adâncul poeziei este sugerat chiar din prima sintagmă exclamativă:"Nadir latent!" (NADÍR s. n. (Astron.) Punct de pe bolta cerească, opus zenitului, situat la intersecția verticalei locului cu emisfera cerească inferioară). Nadirul reprezintă punctul de pe bolta cerească opus zenitului, sugerând astfel tot ceea ce este ascuns, camuflat, epitetul "latent" accentuând ideea de ermetic, nemanifestat. Poetul creează prin poezie o lume nouă, un "joc secund", comparat cu meduzele care simbolizează imaginea sinelui.

            Motivul literar al apei apare în ambele strofe, însemnând oglindire, reflectare prin care se transcende ( se depășește limita cunoașterii) lumea reală, obiectivă spre un univers imaginar, acela al poeziei. Ea poate fi asociată cu geneza, devenind simbol al spațiului în care se naște universul secund, mai pur al poeziei.

            Relația de opoziție este pusă în lumină la nivelul structurii poeziei. Astfel, un prim-plan surprinde elemente care sugerează transcendentul, eternul misterul (primele două versuri ale fiecărei strofe), un al doilea trimite către jocul contingentului (întâmplării), al materialității prin metaforele-simbol:"cirezile agreste" (rustice)și "clopotele verzi".

            Limbajul artistic este concis și încifrat, bazat pe principiul economiei de cuvinte care exprimă însă maximum de idei. Ambiguitatea metaforelor și a simbolurilor este dublată de ambiguitatea epitetului. Astfel, epitetul "invers" poate fi asociat verbului "pierzi", sugerând o întoarcere către sinele profund , sau substantivului "zborul" care este un zbor către "nadir", către mister, către inefabil.

            Tema și viziunea asupra lumii sunt puse în lumină prin două simboluri centrale care organizează discursul liric: nadirul și zenitul (ZENÍT s. n. 1. punctul cel mai înalt de pe bolta cerească, diametral opus nadirului, pe verticală, deasupra locului de observație), termeni antinomici ai spațiului astral. Dacă realitatea se constituie sub semnul zenitului, în lumina solară, poezia și arta aparțin nadirului, un spațiu opus, învăluit în misterul asfințitului.

            "Jocul secund" este jocul artei în general, al literaturii și al poeziei în special, în dublul său aspect, de creare rin transfigurare artistică, dar și de interpretare.

            În concluzie, poezia este o artă poetică inedită, cu adânci rezonanţe (ecouri) filosofice, o ipostază a lirismului absolut, pur, modern, dar care presupune trăire profundă.