Din ceas,
dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Și cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Și cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Ion Barbu este un poet modernist, asemenea lui Tudor Arghezi şi Lucian Blaga,
aparţinând perioadei interbelice a
literaturii române. Numele de Ion Barbu este un pseudonim literar al lui
Dan Barbilian, matematician de reputaţie europeană. La început, cochetează cu
literatura doar din ambiţia de a-i demonstra lui Tudor Vianu că poate scrie
poezie: "Am început să scriu în
vederea unui singur cititor, Tudor Vianu". Gândirea barbiană se
întemeiază pe concepția conform căreia poezia este "un semn al minții", ea interferând (întâlnindu-se/intersectându-se) cu matematica: "Oricât ar părea de contradictorii acești doi
termeni la prima vedere, poezia și matematica, există undeva în domeniul înalt
al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia". Poetul
matematician este împotriva "poeziei
leneșe" și în favoarea lirismului pur, înțeles drept contemplare a
lumii, comunicare cu universul.
Criticul literar
Tudor Vianu distinge trei etape ale
poeziei sale: parnasiană ("Lava",
"Munții"), baladică și orientală ( "Riga Crypto și lapona Enigel", "După melci") și ermetică ("Oul enigmatic", "Timbru").
Poezia "Din ceas, dedus …" sau "Joc
secund", după alții, deschide
volumul "Joc secund", publicat în 1930 și face parte din ultima perioadă de creație, deoarece limbajul
este greu accesibil, iar decodarea semnificațiilor presupune efort intelectual.
Interesant este că poetul nu a dat un
titlu textului. Ion Barbu a invitat astfel cititorii să colaboreze la
oferirea unui titlu, un prim gest de participare la descifrarea sensului
testului.
Poezia este o artă poetică modernă, prezentând viziunea autorului
despre poezie și despre menirea sa ca poet. Prima strofă definește poezia, iar
a doua evidențiază rolul poetului care transfigurează artistic realul,
transformându-l într-un "joc secund".
În această artă
poetică, autorul valorifică mitul
peșterii enunțat de filosoful grec Platon: universul în care trăim, lumea
comună este o copie imperfectă a lumii ideilor pure, a Paradisului. Ion
Barbu completează această viziune prin găsirea unei căi de purificare,prin
poezie. "Jocul secund" este o reflectare în oglindă a lumii omului
comun care tinde către cer, către sacru, către "mântuit azur".
Tema textului este
creația.
Poezia este o lume la care se ajunge prin intrarea în "oglindă". Motivul literar al oglinzii trimite către reflectare, transfigurare,
oglinda având rolul de a purifica tot ceea ce este material, alterând astfel
condiția umană. Oglinda filtrează (purifică)
materialitatea lumii, purificând-o și apropiind-o de lumea ideilor, de model,
de perfecțiune, de "mântuit azur", epitet metaforic
care sugerează absolutul și sacrul. Actul poetic este similar creației divine.
Poezia este structurată în două strofe catren, prima definind
creația, iar a doua condiția creatorului în raport cu arta. Aceste două strofe
se constituie și în secvențe poetice
care pun în lumină tema, motivele,
ideile poetice.
Prima secvență poetică reliefează ideea că arta este un "joc
secund", deoarece reprezintă o transfigurare a realului, a jocului prim care , la rândul său, este o
copie a jocului esențelor, conform filozofiei lui Platon. Jocul este
"dedus", obținut pornind de la realitate, "din ceas",
ceasul fiind simbol al ieșirii din timpul real.
A doua secvență poetică surprinde condiția poetului care
sintetizează, organizează esențele lumii, experiențele existențiale, sursele de
inspirație: "Poetul ridică însumarea
/ De harfe resfirate" . Asocierea poeziei cu marea trimite către
dublul aspect al acestora: suprafața
care este accesibilă tuturor și adâncul
, care rămâne "ascuns", deci accesibil doar inițiaților.
Rolul poetului este
și acela de a-l iniția pe cititor în cele mai ascunse aspecte ale artei. Misterul,
adâncul poeziei este sugerat chiar din prima sintagmă exclamativă:"Nadir latent!" (NADÍR s.
n. (Astron.) Punct de
pe bolta cerească, opus zenitului, situat la intersecția verticalei locului cu
emisfera cerească inferioară). Nadirul reprezintă punctul de pe bolta cerească opus zenitului,
sugerând astfel tot ceea ce este ascuns, camuflat, epitetul "latent"
accentuând ideea de ermetic, nemanifestat. Poetul creează prin poezie o lume nouă,
un "joc
secund", comparat cu meduzele care simbolizează imaginea sinelui.
Motivul literar al apei apare în ambele strofe, însemnând
oglindire, reflectare prin care se transcende ( se depășește limita cunoașterii) lumea reală, obiectivă spre un
univers imaginar, acela al poeziei. Ea poate fi asociată cu geneza, devenind simbol al spațiului în
care se naște universul secund, mai pur al poeziei.
Relația de opoziție este pusă în lumină la nivelul structurii
poeziei. Astfel, un prim-plan surprinde elemente care sugerează transcendentul,
eternul misterul (primele două versuri ale fiecărei strofe), un al doilea
trimite către jocul contingentului (întâmplării),
al materialității prin metaforele-simbol:"cirezile agreste" (rustice)și "clopotele verzi".
Limbajul artistic este concis și încifrat, bazat pe principiul
economiei de cuvinte care exprimă însă maximum de idei. Ambiguitatea metaforelor și a simbolurilor este dublată de
ambiguitatea epitetului. Astfel, epitetul "invers" poate fi
asociat verbului "pierzi", sugerând o întoarcere către sinele profund
, sau substantivului "zborul" care este un zbor către "nadir", către
mister, către inefabil.
Tema și viziunea
asupra lumii sunt puse în lumină prin două
simboluri centrale care organizează discursul liric: nadirul și zenitul (ZENÍT s. n. 1. punctul cel mai înalt
de pe bolta cerească, diametral opus nadirului, pe verticală, deasupra locului
de observație),
termeni antinomici ai spațiului astral. Dacă realitatea se constituie sub
semnul zenitului, în lumina solară, poezia și arta aparțin nadirului, un spațiu
opus, învăluit în misterul asfințitului.
"Jocul
secund" este jocul artei în general, al literaturii și al poeziei în
special, în dublul său aspect, de creare rin transfigurare artistică, dar și de
interpretare.
În concluzie, poezia este o artă
poetică inedită, cu adânci rezonanţe (ecouri)
filosofice, o ipostază a lirismului absolut, pur, modern, dar care presupune
trăire profundă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu