ESEU - Moara cu noroc, de Ioan Slavici

                 Ioan Slavici aparţine epocii marilor clasici , alãturi de M. Eminescu, Ion Creangã şi  I.L.Caragiale. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt: “Moara cu noroc”, “Gura satului”,“Comoara”, “Popa Tanda”, “Budulea Taichii”, "Pãdureanca”etc.

                 Nuvela este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni medii, cu o acţiune riguroasã, organizatã pe un singur fir narativ, la care participã puţine personaje, individualizând personajul principal.

                 “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologicã de factură realistă, publicată în 1881, în volumul “Novele din popor”, inspiratã din realitãţile satului transilvãnean din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Se încadrează esteticii realiste prin: temă, atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii (dorinţa de înavuţire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea personajelor, personaje tipice (cârciumarul) în situaţii tipice, obiectivitatea perspectivei narative,  tehnica detaliului semnificativ şi interesul pentru analiza psihologică.

                  Fiind o nuvelă psihologică, în ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral – psihologic. Personajul principal, Ghiţă, trăieşte un puternic conflict interior, oscilând între două dorinţe puternice, dar contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi, pe de o altă parte. În conştiinţa sa, acest conflict duce la pierderea încrederii în sine, care, în plan exterior, afectează grav relaţiile sale de familie. De asemenea, conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.

                  Tema textului poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei sale un trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăît de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde pe rând încrederea în sine și în familie.

                  Titlul ales este ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce  destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.

                   Construcţia subiectului,  pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc la hanul Moara  cu noroc aflat într-o zonă a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o  răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de  două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşte)  creează impresia de veridicitate.

                 Perspectiva narativã este obiectivã, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de cãtre un narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã de vocea bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în cuvintele căreia se ascunde vocea auctorială, iar intenția moralizatoare este astfel pusă sub masca obiectivității. Bãtrâna este simbolul omului cu experienţã de viaţã, cunoscătoare a legilor nescrise ale lumii satului, pãstrate din generaţie în generaţie și  care intervine în momente esenţiale, trãgând anumite concluzii.

                 În incipitul nuvelei, Ghiță este surprins într-un dialog cu soacra sa, sfătuindu-se cu privire la oportunitatea de a lua în arendă o cârciumă numită Moara cu noroc.Bătrâna rosteşte o replicã ce anticipeazã oarecum acţiunea nuvelei şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceasta asociază Sărăcia cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de nefericire.

                 Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele din finalul nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate în incipit: “ (…) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Cei doi soți au murit în condiții dramatice, Ana ucisă de Ghiță, iar Ghiță ucis de Răuț, din ordinul lui Lică. Cârciuma de la Moara cu noroc a ars, întreaga agoniseală, câștigată atât prin muncă, cât și prin mijloace necinstite, se risipește. Destinul nu iartă, cum nu iartă nici moralistul Slavici. Se salvează doar cei inocenți, copiii celor doi și bâtrâna.

                 Nuvela capătă astfel o construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată.

                 Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. În expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac, dar onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe statutul social şi ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O vreme afacerile merg bine.

                 Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor, constituie intriga nuvelei pentru că declanşează în sufletul lui Ghiţă conflictul interior şi tulbură echilibrul familiei sale.

                 Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul de înstrăinare a cârciumarului faţă de familia sa, căci, dornic de a se îmbogăţi, se îndepărtează treptat de Ana şi devine complicele lui Lică în diverse nelegiuri, primind de la acesta bani obţinuţi din crime şi jafuri. Mustrările de conştiinţă alternează cu momentele de sinceritate în care îi cere iertare soţiei. Cârciumarul se aliază cu Pintea, jandarmul, fost hoţ şi tovarăş de-al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău, dar nu joacă cinstit, deoarece doreşte să-şi păstreze banii obţinuţi din afaceri necurate.

                 Punctul culminant prezintă dezumanizarea lui Ghiţă care îşi aruncă nevasta în braţele lui Lică, încercând să-l atragă într-o capcană. Dezgustată de laşitatea soţului ei, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când Ghiţă îşi dă seama de acest lucru, o ucide, iar apoi este şi el ucis din ordinul lui Lică.

                 Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică, mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică se sinucide.

                 Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copii, nuvela având astfel un caracter moralizator.

                 Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţialã are pe lângã rolul de descriere spaţialã şi funcţia de anticipare . Dialogul contribuie la caracterizarea indirectã a personajelor. Monologul interior, de facturã tradiţionalã, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologicã a personajului principal.

                 În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.

                  Personajul principal, Ghiţă, este unul complex, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. La început, el este un om energic, bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare.

                  Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient de pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine temător, suspicios, ezitant şi îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de precauţie (îşi ia câini, pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă este constituită din conflictul interior care este trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu membrii familiei. Este brutal cu Ana şi copiii, este violent, ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi pare chiar rău că are familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un mijloc de caracterizare (autocaracterizarea) este monologul interior care transcrie gândurile şi frământările personajului. Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate lui Lică.

                  Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un „om de nădejde”. Treptat, însă el se trezeşte complicele lui în diferite fărădelegi, jurând strâmb pentru acesta la proces. În ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă remuşcări, semn că nu şi-a pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa vieţii sale morale este distrusă treptat, se simte înstrăinat de toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la han. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate.

                  Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are loc când, orbit de furie şi de dorinţă de răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o în braţele lui Lică şi în cele din urmă o ucide. La rândul său, el este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.

                 Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl sancţionează pe protagonist pentru patimile sale exagerate, care l-au adus la cea mai joasă treaptă a degradării morale.

                 Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. Lică este caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică este porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare este arătat orgoliul de stăpân al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că acesta este „om rău şi primejdios”.

                  Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”. Lică marchează nefast destinul celor care intră în contact cu el, iar sfârşitul lui cumplit este pe măsura propriilor fapte.

                 Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţã, mama a doi copii şi împãrtãşeşte acelaşi destin tragic, pentru cã încalcã virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţã de soţul ei, pe care îl înşalã cu Licã.

                 Portretul fizic, realizat direct de cãtre narator, simbolizeazã fondul sãu moral în care tandreţea, duioşia şi cãldura sufleteascã ar fi putut da echilibru cãminului ei: "Ana era tânãrã şi frumoasã [...] fragedã şi subţiricã [...], sprintenã şi mlãdioasã."

                 Având un fond etic sãnãtos, ea simte cã Licã "e om rãu şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de familie, ea trãieşte un sentiment de vinovãţie cã n-a ştiut sã-i fie mereu alãturi şi sã-1 ajute în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Licã în afacerile necinstite.

                 Veselã şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai îngrijoratã de întâmplãrile de la han şi de starea soţului ei. Simţindu-se tot mai înstrãinatã de Ghiţã, "Ana cea blândã şi delicatã", cum este caracterizatã direct, alunecã rapid spre prãpastia pãcatului, trãdându-şi bãrbatul pe care ajunsese sã-1 dispreţuiascã pentru slãbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le mãrturiseşte Sãmãdãului: "Tu eşti om, Licã, iar Ghiţã nu e decât muiere îmbracatã în haine bãrbãteşti, ba chiar mai rãu decât aşa."

                 Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiatã de soţul ei, cãruia-i strigã cu disperare: "Nu vreau sã mor, Ghiţã!". Când Licã se aplecã asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcã mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii lui", adunând în gestul ei ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de rãzbunare şi patima neostoita pentru Licã, regretul înfiorãtor pentru propriile-i pãcate, conştiinţa vinovãţiei şi în acelaşi timp a nevinovãţiei" (Pompiliu Marcea).

                 Bun cunoscãtor al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurãtor cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional cu greşelile sãvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfaptuiserã la cârciuma Moara cu noroc.

                 Stilul nuvelei este sobru, concis , fãrã podoabe.

                 Limbajul naratorului si al personajelor valorificã aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este sustinut prin zicale şi provorbe populare sau prin replicile-sentinţã rostite de bãtrânã la începutul şi sfârşitul nuvelei.

                 În opinia mea, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se constituie ca o pildã pentru aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o societate degradatã moral de puterea banului.

                 Textul lui Ioan Slavici se încadreazã nuvelei psihologice de tip realist prin conturarea, în detaliu, a conflictului interior al personajului, prin tehnicile folosite spre a transpune transformãrile moral – comportamentale ale acestuia într-un context aparţinând realitãţii contemporane autorului.